Pâlpâiri

Am simțit ce înseamnă să mă pierd pe tărâmurile propriilor mele Siberii. Am văzut un personaj abandonat de ego-ul-părinte și am plâns, dându-mi seama cât de neputincios sunt în fața lacrimilor sale de orfan. L-am lăsat adesea rezemat de ziduri reci și lovite de tăceri pline de haos și viscol și m-am mințit singur, crezând că îl pot pierde cumva pe drum și mă pot face nevăzut. M-am înșelat! Nu pot exista fără el, așa cum el nu poate exista fără mine. Realizez cât de periculoasă este puterea pe care o am asupra mea însumi. Îmi pot fi cunună de lauri, dar și pământ. Viață, dar și moarte.

Advertisement

Vituperarea psihozelor insolent exortate

M-am îndrăgostit la un moment dat de starea de euforie lirică pe care mi-o dădeau singurătatea, inadaptabilitatea, necomplementaritatea unghiurilor de vedere dintre interior și exterior. Am realizat că tristețea aduce cu ea inspirație. Ca și cum, murind, prindeam alte contururi, izbucneam într-un bum metafizic ce se prelingea prin mina pixului și colora funebru și totuși îngrijit foile existenței pe care alegeam să o împart în jurul meu. Eram conștient – am fost întotdeauna conștient – de gravitatea cuvintelor pe care le foloseam. Eram conștient de factura lacrimilor pe care le aruncam cu fervoare în obrajii psyche-ului propriei mele literaturi, pe care o cream spre a atinge granițele cât mai multor continente afectate de aceleași psihoze ce pe mine mă obsedau. Mă simțeam un continent aparte, departe de orice apă și totuși departe de orice pământ străin. Un fel de continent suspendat. Am creat sute sau mii de alter-ego-uri, pentru a îngriji nevoia de exteriorizare a înclinațiilor mele spre dramă.

Astăzi, când sunt o entitate ce a gustat din licoarea fericirii preacăutate, când sunt un fir de praf ce a reușit să se așeze pe pantofii îmbrățișărilor pe care nu le cunoscusem niciodată, îmi dau seama că de fapt nu știam nimic despre rătăciri. Nici despre descompuneri. Nici despre psihoze. Le ordonam după bunul plac și îmi transformam astfel marasmul în idol.

Și m-am lovit de durere. Și i-am simțit fiecare canin înfingându-se în carnea mea obosită de viscol. Poate că am înfrumusețat prea mult decăderile metafizice, dar și pe cele fizice. Poate că nevoia de a nu fi doar un alt nimeni mi-a anulat nevoia de introspecție. Încep așadar, într-un niciodată prea târziu, să văd adevărata dimensiune a cuvintelor și să rezerv ceva mai mult timp pentru nevoia de contemplare, ca răspuns la nevoia de prolixitate.

Vituperez în cele din urmă starea catatonică în care centrul ființei mele se afla în raport cu centrul universului real.

Fotografia a fost realizata folosind un “haos” intenționat, din dorința de a surprinde luminile într-un mod cât mai interesant. Se pare că am fotografiat înălțări spre Cer…

Poeții se descompun toamna

Ploape de sânge se vor închide din nou peste ochiul numit pământ, iar bocetul norilor se va vedea de la ferestrele prăfuite de trecerea anilor clipelor seci. Poeții își vor ridica penițele și vor vitupera din nou fericirea, împlinirea sau frumosul, revărsând un ocean de fiori reci, melancolici, devastatori peste deșertul cotidianului anodin și monoton. Versurile își vor recăpăta verbele și virgulele, ființe se vor transfigura și descompune spre a renaște din flăcări mai arzătoare decât iadul necuvintelor scăldate în întuneric, cimitirele vor rechema toți pașii rătăciți și le vor oferi liniștea după care tânjesc toți cei cu degetele tocite de prea multe strofe plânse pe umerii Timpului.

Doamne, cât de dor îmi este de anotimpul pleoapelor de sânge!

(În anotimpul pleoapelor de sânge, traiectoriile gandului sunt infinite)