Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: realitate

Gând CLXIX

Vom continua să visăm, în fiecare zi, în fiecare noapte, în fiecare clipă a existenței noastre efemere; în cele din urmă, vom aduna toate visurile, le vom aranja cu grijă în contextul realității și ne vom câștiga dreptul de a trăi o “visalitate”, o realitate de vis.

Advertisements

Scrisori către cei de acasă

“<Realitate> nu există decît în suferință, dar moartea o anulează și pe ea, așa încît în cele din urmă nimic n-are nici o consistență […] În afară de muzică și poezie, totul e minciună sau vulgaritate” (Fragment dintr-o scrisoare adresată de Emil Cioran părinților săi. Paris, 8 septembrie 1946)

Am început să citesc “Scrisori către cei de acasă”. Nu există cale mai bună de a ajunge să cunoști un om, în afară de a-i citi corespondența… Spre bucuria mea, Cioran era un mare amator de epistole.

Gând CLV

Regretul – dorința spânzurată în subsolul realității…

Momente de schizofrenie

De-aș putea înghiți câteva pastile care să-mi inducă o dulce schizofrenie! De-aș avea o rețetă în acest sens, un fel de tratament zilnic pentru ne-schizofrenici! Oricât m-aș chinui, nu reușesc să vituperez faptic realitatea patibulară, mult prea stearpă, mult prea liniară… Aș da orice pentru câteva clipe de nebunie pe zi, pentru un moment de schizofrenie, măcar din când în când…

Și știu că mă cuibăresc în prolixitate, știu că elucubrez, dar măcar așa să ascund urmele evidentului mundan, măcar așa să fug…

 

Sursa foto: Pinterest.com

Întoarcerea la realitatea de acasă

Au fost câteva zile incredibile. Emoțiile au început să mă învăluie încă de când am ajuns în dreptul plăcuței pe care scria Măgura. De jur-împrejur, peisajul îmi tăia răsuflarea. Ce frumusețe! Câtă liniște, cât verde, câtă libertate! Am ajuns la vilă nerăbdători să cunoaștem cât mai repede fiecare centimetru pătrat al împrejurimilor. Gazdele, niște oameni de nota 10. Discreți, binevoitori, săritori și deschiși la minte. Colac peste pupăză, fata lor ne-a fost ghid de încredere pe tot parcursul șederii noastre acolo.

 

Ne-am trezit târziu, am cutreierat ca doi copii prin sat, pe dealuri, pe munte… Aerul era atât de curat! Ah, ce departe era Bucureștiul! Și ce bine era!…

 

Ne-am pregătit din timp muniția de război, așa că am luat cu noi două aparate foto care să completeze aportul telefoanelor mobile. Eu am fotografiat cu telefonul, iubita a fotografiat cu aparatele și cu telefonul ei. La sfârșitul celor aproape patru zile de mini-vacanță, făcând bilanțul fotografic, Ștefania s-a dovedit a fi câștigătoare detașată, cu un scor de aproximativ 1500 la 800 de fotografii. Am încercat să surprindem fiecare gură de aer a satului. Am încercat să surprindem florile, oameni, munții, dealurile, Cerul, absolut tot. Eu zic că ne-a ieșit.

Suntem fascinați de culorile apusului în genere, fapt pentru care am ținut neapărat să surprindem câteva scene în timpul înserării.

Ziceam mai devreme că am avut-o alături de noi pe Elena, fata gazdelor, pe post de ghid de încredere. Drept urmare, ne-am lăsat duși de către ea spre Vârful Măgura. Nu am ajuns chiar până acolo, dar am fost aproape. Am fost cu adevărat impresionați de tabloul ce se așternuse sub picioarele noastre. În stânga, se vedea Moeciu, iar în dreapta, Măgura. Peste tot, păduri, dealuri, munți, liniște, aer curat și fericire. Fericirea este atât de simplă! Păcat că de cele mai multe ori nu știm să apreciem lucrurile simple….

Ce țară frumoasă avem! Cât de binecuvântați suntem! Am dreptate?

Gândindu-mă la oamenii locului, am numai cuvinte de laudă la adresa lor. Localnicii ne salutau respectos, cu blândețe și răbdare, fiind în același timp dornici să afle mai multe despre noi, să ne vorbească, să își împărtășească ofurile… Ne-am făcut chiar și prieteni. Printre ei, un domn englez foarte amabil și prietenos, stabilit de mulți ani în România, dar de foarte curând în Măgura. De asemenea, l-am cunoscut pe Marian, un copil în vârstă de 6 ani, care toaaaată ziua se plimba pe bicicletă prin sat. Cum ne vedea, hop!, și el! Nu mai puteam scăpa de el până nu intram în casă. Un copil plin de energie, zvăpăiat, dar foarte frumos în ansamblul sufletului său pur. I-am făcut și o fotografie (de fapt mai multe), de dragul aducerii aminte.

 

Am reușit chiar să și citim un pic, în special în tren, pe drumul către Brașov. Eu am ales Dostoievski, cu ale sale “Amintiri din Casa Morților”, iar iubita l-a ales pe Grigore Leșe, care susține cu tărie că “Acum știu cine sunt”.

În încheiere, vă spun că a fost o vacanță cu adevărat superbă, într-un loc minunat, unde cu siguranță vom reveni într-o bună zi. Vă recomand și vouă pe această cale, dacă aveți disponibilitatea, să faceți o vizită satului Măgura din județul Brașov. Nu veți regreta.

Din păcate, ne vedem nevoiți să trăim din nou în haosul urban din București….

 

PS: Că tot am fost plecați cu scopul de a ajunge mai aproape de Cer, de natură, de noi înșine, vreau să împart cu voi un mesaj pe care l-am văzut pe un zid din Brașov. L-am fotografiat, așa că orice cuvânt în plus ar fi de prisos.

 

(Mesajul reprezintă o parte din versurile acestei melodii) – Sunt fan hip hop (în special partea underground), iar găsirea acestui mesaj pe stradă nu a putut decât să mă bucure. Fenomenul ia amploare!

Nevoie de tine

Am nevoie de tine, iubito. Nu, nu vreau să îți pictez portretul, însă aș vrea să înfățișez misterul, infinitul, universul ca o entitate nemărginită. De unde să mă inspir, dacă nu din ochii tăi, iubito? În spatele lor se ascunde misterul întregului univers, infinitul în stare pură. Aș vrea, de asemenea, să pictez dorința. Simt că doar privindu-ți buzele de Afrodită voi putea picta focul mistuitor al dorinței. Ea ucide totul în jur – sunt gata să mă descompun în milioane de bucățele insignifiante, doar pentru a-ți fura un sărut din tolba de comori. Nu, iubito, nu vreau să îți pictez nici măcar părul. Vreau în schimb să pictez valurile calme din largul unui ocean din Eden. Cum să fac asta oare, dacă nu privind vântul cum se joacă infantil prin părul tău? Privindu-l, am impresia că sute de șerpi fără chip dansează la cheremul brizei…

Iubito, am nevoie de tine pentru a vedea dincolo de cortina amăgitoare a realității imediate…

Gând XCVII

Când am vrut să ies din casa oamenilor falși, erau două uși pe care le puteam alege după bunul plac. Pe una scria să accept realitatea și să îmi imaginez că nu s-a întâmplat nimic, iar pe cealaltă scria să mă întorc atunci când voi reveni la sentimente mai bune. Așadar, am ieșit pe fereastră!