De ce unii oameni sunt veșnic triști…

Suntem fire de gând în Ființa imensă care este viața. Uneori, suntem slabi. Uneori, agoniile ne obosesc și ne fac să renunțăm. Îmi imaginez un om trist, pustiit, rătăcit. Ajuns la finalul răbdării față de sine, comite singurul gest care i-ar putea oferi sentimentul de demnitate și eliberare. Se sinucide și lasă în urmă un bilet pe care scrie “îmi pare rău”, scurt, fără nimic în plus. Ajuns pe meleagul altor universuri, de undeva de departe, privește către ceea ce a rămas din ceea ce odată însemna familia sa. Părinții, frații, prietenii îl plâng și îl vor înapoi. Sunt devastați de durere. El, cuprins de remușcări, trăiește o nouă dramă. Cum a putut renunța atât de ușor! De data aceasta, nu se mai poate sinucide…

Cred în reîncarnare. Nu îmi pot imagina că viața poate exista fără ca eu să o conștientizez. Cred cu tărie că voi trăi în continuare, dar în alte dimensiuni, prin alți ochi, fiind predispus la diverse experiențe, în funcție de ceea ce fac sau gândesc în această viață. Fie recompensă, fie pedeapsă…

Consider că sufletul celui rătăcit și acum golit de orice urmă de viață, ajungând într-un nou trup, nevinovat, continuă să simtă durerea celor ce îl plâng pe cel plecat… Doar așa îmi pot explica tristețea și melancolia pe care unii oameni le poartă cu ei încă de la începutul vieții… Suntem suma sfâșierilor care ne-au luminat sau întunecat trecutul

Suntem fulgi de nea și ne sfârșim…

Nu suntem decât niște bieți fulgi de nea care își vor găsi la un moment dat peticul de pământ pe care să se așeze și să își îndure nimicirea iminentă. Nu putem eluda în niciun caz aterizarea. Singura diferență este că unii dintre noi cad de la înălțimi mai mari și astfel sfârșitul lor este mai departe decât al celor care cad de la înălțimi mai mici… Aceia mai “norocoși” dintre noi avem timp mai mult pentru a ne urla disperarea și frica de neant, pentru a ne contempla neputința…

Și mă întreb, oare dacă încetăm să mai cădem odată cu venirea primăverii, să fie acela momentul în care devenim sub noi înfățișări, pe altarul altor lumi?!…

Moartea este o boală, ca oricare alta

Am văzut aseară filmul The Fountain și am rămas foarte plăcut surprins. Este un film care îți captează atenția atât prin imaginile suprarealiste, cat și prin mesajul foarte puternic pe care îl transmite. Un film despre viață și moarte, despre reîncarnare, despre iubire… La un moment dat, Tommy Creo, un om de știință ce lupta din răsputeri să găsească leacul pentru vindecarea soției sale bolnave de cancer, a spus cam așa: “Moartea este o boală, ca oricare alta. Are un leac și îl voi găsi”. Oare nu este chiar așa? Dacă moartea nu este finalul?! Dacă moartea nu este de fapt decât începutul?! Dacă moartea este o poartă?!… Bineînțeles, poate că nu am înțeles eu exact cum trebuia mesajul filmului, fiind foarte complex, însă vă las și pe voi să analizați și să dezbateți.