Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: Romania

Tatăl nostru, ediție de Coronavirus

Am ales să nu mă alătur celor care caută la tot pasul motive de panică inutilă și m-am gândit că singurul mod sănătos prin care putem să depășim aceste momente, dacă suntem acasă în carantină, este umorul.
Mă rog, eu nu sunt în carantină, dar e ok și așa.
Vă provoc să dați mesajul mai departe, cu eventuale variante suplimentare din partea voastră, să arătăm că umorul românului nu se împiedică de o pandemie.

Hypermarketul-ul nostru care ești în Mall
Sfințească-se rafturile tale
Vie selecția ta de produse
Facă-se voia ta să ne dai făină
Dar nu în Cer
Ci aici, pe Pământ
Sanytol-ul nostru cel de toate zilele
Dă-ni-l nouă astăzi
Și nu ne iartă nouă mâinile murdare
Căci noi se pare că le cam iertăm
Și ne ajută pe noi să supraviețuim în carantină
Și ne izbăvește de Corona – virusul, nu berea
Căci a ta este apa la 5 litri
Și hârtia igienică
Și punga de spaghete
Acum și nu pururea
Și nu în vecii vecilor
Hapciu!

Despre protestele românilor

Unii poate spun că sunt nebun. Alții, nesăbuit. Alții, neinformat. Alții, imoral. Nu contează.
Atâta vreme cât marile noastre proteste înseamnă lume multă (nici pe departe câtă ar trebui să fie) care flutură niște pancarte și care strigă anemic câte un “hoții” sau “rușine să vă fie”, fără a face ceva care să îi sperie cu adevarat pe acești nemernici, ei bine, totul este sortit eșecului. Dragnea et co. nu se vor speria de niște pancarte. Și nici de niște lozinci. Și nici de 10.000 de oameni in Piața Victoriei. Și nici de 100.000. Și nici de 1000.000. Nici măcar de îngrijorările Europei. Acești oameni vor face orice, oricând, împotriva oricui, pentru a le fi lor bine. Dar, asta ați votat, asta aveți. Recunosc, nu am ieșit la vot, pentru că nu mai cred de mult în corectitudine, de oriunde s-ar promite că se va da. Voi ieși data viitoare la vot doar pentru a vota împotriva PSD. Dar până atunci, repet, orice protest “civilizat” este sortit eșecului. Chiar dacă a fost revoluție sau lovitură de stat, acei oameni care au schimbat ceva (că totuși au schimbat) în 89, au făcut-o cu prețul vieții. Mulți dintre ei. Iar cei care nu au murit, aveau oricum în minte posibilitatea de a muri și au acceptat asta. S-au dus cu piepturile dezgolite în fața tancurilor si în fața unui rău mult mai mare decât Dragnea. Noi ce facem? Scriem versuri pe cartoane, aruncăm cu oua/roșii/hârtie igienică (și ne luăm amenzi, sâc!), strigăm hoții atunci când auzim că strigă și alții și nu avem pic de curaj.
Pe mine să mă chemați când se va reinstaura regimul legionar. Voi fi primul care mă voi “înrola”. Să mă chemați când veți avea de gând să îi dați cu adevărat jos pe acești paraziți. Până atunci, recunoașteți odată că majoritatea dintre voi merg la prostest doar pentru că e cool să mergi la proteste și să postezi nemulțumiri pe facebook. 

Unii merg acolo din pură convingere că vor schimba ceva. Și îi respect. Dar le spun că nu vor schimba nimic. Nici Ceaușescu nu se temea de nemultumiți. Până când a fost omorât.
Uitați-vă ce se întâmplă prin alte țări din Europa, unde conducătorii țărilor respective sunt efectiv luați pe sus de oameni și aruncați în ghene de gunoi. Cu paza lor cu tot.
Oameni bun, un pic de curaj!!!

Mulțumesc!

PS: Am văzut că se poartă englezismele. Am văzut că se poartă să spunem că mergem la “meeting”. Păi meeting înseamnă întâlnire. Nicidecum protest. Poate că mulți nu inteleg această nuanță. Dacă mergeți la meeting, luați-vă și termos-urile cu ceai fierbinte cu voi. Dacă mergeți la protest, luați-vă doar conștiința cu voi.

PPS: Locul copiilor nu este la “proteste”. Dacă considerați că ceea ce faceți voi este un protest, atunci lăsați copiii acasă. Lucrurile pot degenera. Copiii nu au ce căuta pe umerii unor părinți aflați în mijlocul unei mulțimi care dorește schimbarea unui sistem (prin protest). Dacă în schimb mergeți doar la meeting, luați-i liniștiti cu voi. E bine să fie învățati de mici cu socializarea.

Have a nice one!

Întâlnire cu o bătrânică

Dragi prieteni și români,

 

Vreau să vă povestesc o întâmplare care pe mine m-a impresionat. Acum ceva timp, am cunoscut o bătrânică. Era singură, în parc, pe o băncuță ascunsă de ochii lumii, dar avea un zâmbet ce m-a impresionat. Se vedeau pe fața ei ridurile – care va să zică, nu a avut o viață compusă doar din lapte și miere – , dar zâmbetul ei îmi spunea că are ceva special. M-am apropiat timid, pentru că nu mi s-a întâmplat până acum să abordez oameni mai în vârstă pe stradă doar de dragul conversației, dar dânsa a fost tare bucuroasă de „vizita” mea. Mi-a zâmbit, i-am zâmbit, m-am așezat lângă dânsa și am început să vorbim. I-am spus:

-Doamnă, aveți un zâmbet atât de vioi, îmi dați impresia unei fericiri depline, însă pot jura că ascundeți ceva. Îmi cer scuze, nu vreau să fiu nepoliticos, nu vreau să vă jignesc, dar am impresia că zâmbetul dumneavoastră este puțin fals. Ați dori să vorbim despre dumneavoastră și despre ceea ce vă apasă? Ar putea fi o ocazie bună de a vă elibera sufletul.

Dânsa, deloc deranjată, dar puțin stânjenită, a acceptat:

– Ok, tinere, hai să vorbim! Vrei să îți spun povestea mea? Ți-o spun. Am trăit la viața mea multe, am avut parte de multe bucurii, dar și de multe decepții. Am avut aproape de mine oameni extraordinari, dar și lepre. Am coborât adesea multe văi, însă am știut de fiecare dată să urc și dealurile. Acum, însă, parcă este mai greu ca niciodată. Copiii m-au părăsit, lumea din jurul meu nu mai știe cum să mă jignească mai rău – deși nu știu cu ce le-am greșit eu semenilor mei – , pensia mea este tot mai mică pe zi ce trece…

– Vă înțeleg, doamnă, însă aceste lucruri sunt comune printre persoanele de vârsta dumneavoastră. Nu sunteți un caz izolat. Nu v-ați gândit niciodată să vă resemnați și să lăsați lumea în lumea ei?

– Nu pot face asta! Eram o doamnă în adevăratul sens al cuvântului. Aveam demnitate, onoare, respectul celor din jurul meu, copiii mei erau alături de mine, mă încurajau și mă susțineau în tot ceea ce făceam, aveam o situație socială bună, eram privită cu ochi buni până și de străini. Acum nu mai am nimic. S-au dus zilele alea, s-au dus anii de glorie, s-a dus viitorul pe care l-am visat întotdeauna. Nu mi-au mai rămas decât parcul, banca asta, poeziile și melodiile vechi, rândurile pe care le mai scriu din când în când și sufletul meu. Un suflet deja mult prea încărcat. Un suflet obosit, mult mai bătrân decât mine.

– Doamnă scumpă, vă văd cum zâmbiți și mă văd nevoit să vă spun: Nu mai gândiți așa! Dincolo de lumea exterioară, dumneavoastră sunteți cea care contează. Între dumneavoastră și cei de afară este un zid pe care ei l-au creat, ceea ce înseamnă că nu vă vor. Dacă nu vă vor, înseamnă că nu vă merită. Ei nu știu ce suflet aveți, ei nu știu să aprecieze un om la adevărata sa valoare. Lăsați-i pe ei! Trebuie să aveți grijă de dumneavoastră și de sufletul dumneavoastră. Dacă vă veți putea câștiga liniștea interioară, dacă veți putea da uitării toate aceste detalii cotidiene – căci pentru mine nu mai reprezintă decât simple detalii – , atunci totul va fi perfect. Poate că într-o bună zi lumea își va da seama de greșelile comise. Poate că într-o bună zi copiii dumneavoastră se vor întoarce și vă vor purta de grijă. Până atunci, nu uitați, scumpă doamnă, fericirea este în dumneavoastră, nu în cei din jur. Fericirea v-o construiți dumneavoastră, prin modul dumneavoastră de a fi și de a gândi. La fel și liniștea.

– Dragule, îți mulțumesc din suflet pentru cuvintele frumoase. Ești o adevărată alinare și îți spun sincer că nimeni nu mi-a mai vorbit atât de frumos în ultima vreme. M-ai pus pe gânduri și mi-ai deschis ochii. Voi face așa cum mi-ai recomandat. Încă o dată, îți mulțumesc din suflet. Pentru tot!

– Nu aveți pentru ce, doamnă! Dacă pot fi alături de semenii mei, sunt fericit. Acum, la plecare, îmi puteți spune vă rog frumos numele dumneavoastră? Aș dori să ținem legătura și să mai povestim.

– Sigur! Numele meu este România!

– Cristian, încântat!

– Și eu sunt încântată, de asemenea! Rămâne să mai vorbim, dragule. Știi unde mă găsești.

– Sigur. La revedere! Aveți grijă de dumneavoastră!

– Voi avea! Îți mulțumesc pentru grijă! La revedere!

 

(Poveste scrisă undeva prin anul 2012)

Se apropie Noptembrie13

„Asta e doar o mostră din monstrul ce urmează să fie eliberat. Am filmat cu frații Junk și Samurai… am vrut să plece din casă piesa asta ținând cont de ce planuri am cu ea. Voi da mai multe detalii pe parcurs… e timp.” (Phunk B, despre albumul său, care urmează a fi lansat cât de curând.)

Cert este că toate difuzoarele undergroundului românesc vor gâfâi după lansare. Știu sigur că o sa fie un album paranoic de bun.

Pace pentru băieții de la Paranoia13!

 

Când sărăcia ne ridică deasupra tuturor bogaților

Ascult rap. În cantități industriale, cum s-ar zice. În principal, ascult underground, mai ales românesc. De fiecare dată, rămân impresionat de calitatea audio pe care o au piesele noastre, de flow-ul artiștilor, de pasiunea cu care “dau pe beat”, de talentul lor.

Mă gândesc și eu, oare dacă ne-am fi născut în State sau în UK, am mai fi fost atât de buni în acest domeniu? În primul rând, rapperii vorbesc în piesele lor despre societate, sistem, străzi, probleme. Când trăim într-o țară aflată în zona subzistenței, în comparație cu occidentalii, cred ca avem deja un avantaj imens – inspirația. Mai departe, lipsa mijloacelor tehnice și financiare ne împinge către o oarecare naturalețe, mai mult sau mai puțin forțată. Versurile noastre sunt parcă mult mai “sincere” decât cele de peste ocean.

Nu ascult doar rap românesc. Ascult și francez (care nu este atât de bine susținut financiar cum ar crede unii), și rusesc, și chiar și polonez. Rapul polonez și cel rusesc, asemenea celui românesc, inspiră pasiune, sinceritate, credibilitate.

Sincer, sunt mândru că suntem săraci. Măcar așa, ne vom afla întotdeauna deasupra celor bogați. Măcar în materie de rap…

În încheiere, câte ceva bun de ascultat! 🙂

 

 

 

 

Emil Cioran și Petre Țuțea – fragment dintr-o istorie uitată

Spun istorie uitată, căci (aproape) nimeni nu se mai gândește la fostele noastre mari valori, valori care de altfel sunt valabile și astăzi. Emil Cioran, într-un “dialog” de la distanță cu Petre Țuțea…. Superb!

 

Un popor care își batjocorește bătrânii nu merită să existe!

Am văzut și eu de curând știrea cu tanti Maria și mascații. Doamne, în ce țară trăim! Nu pot crede că asemenea oameni există!

Să recapitulăm: Tanti Maria este o femeie de 72 de ani din Suceava. Mascații vin la ușa ei și o iau cu japca la București, pentru a o prezenta în fața procurorilor DNA (Direcția Națională Anticorupție), sub acuzarea de presupusă mită oferită unui judecător, sub forma unor ouă și găini. Băi, OUĂ ȘI GĂINI??!!! Pe bune?!!! În fine, trecem mai departe. Ajunsă la București, frântă de oboseală, bineînțeles că cei mai tari reporteri de pe mapamond au început să îi bage microfoanele în gură pentru câteva declarații. În sala de judecată, procurorii o iau pe tanti Maria peste picior, îi pun întrebări în sictir și încearcă să o intimideze. O amenință chiar și cu pușcăria. Văzând că bătrâna nu le pică în plasă și nu le oferă niciun cuvânt satisfăcător, o lasă să plece. O lasă în fața DNA-ului, singură, fără niciun ban, fără un chior de apă sau de mâncare, să se descurce cum o putea. Remember, tanti Maria locuiește la peste 400 de km distanță de București. Noroc cu un avocat cu suflet bun care a văzut-o pe bătrână plângând!… Acesta s-a oferit să-i plătească biletul de tren…

A, să nu uit! Să fim totuși corecți, nu? Procurorii i-au oferit lui tanti Maria o jumătate de pizza, drept ajutor, căci o văzuseră slăbită. „Poftim, mănâncă pizza asta, n-ai merita, că mi-ai spus numai minciuni”… (Acestea sunt cuvintele procurorului filantrop…) Ca o palmă grea peste obrazul celor care o asupriseră (în primul rând, și cel mai important, din punct de vedere moral), aceasta s-a oferit să-l servească pe unul dintre mascați cu o bucățică de mâncare….

Nu vreau să intru în prea multe detalii, căci nu cunosc nici eu cazul în profunzime, însă de un lucru sunt sigur: Ne-am pierdut până și ultima firimitură de umanitate și respect! Am pierdut responsabilitatea și grija pentru bătrânii noștri, pentru cei ce ne-au legănat în vremuri de demult…

Îmi e rușine!!!

 

%d bloggers like this: