Poeții se descompun toamna

Ploape de sânge se vor închide din nou peste ochiul numit pământ, iar bocetul norilor se va vedea de la ferestrele prăfuite de trecerea anilor clipelor seci. Poeții își vor ridica penițele și vor vitupera din nou fericirea, împlinirea sau frumosul, revărsând un ocean de fiori reci, melancolici, devastatori peste deșertul cotidianului anodin și monoton. Versurile își vor recăpăta verbele și virgulele, ființe se vor transfigura și descompune spre a renaște din flăcări mai arzătoare decât iadul necuvintelor scăldate în întuneric, cimitirele vor rechema toți pașii rătăciți și le vor oferi liniștea după care tânjesc toți cei cu degetele tocite de prea multe strofe plânse pe umerii Timpului.

Doamne, cât de dor îmi este de anotimpul pleoapelor de sânge!

(În anotimpul pleoapelor de sânge, traiectoriile gandului sunt infinite)

Advertisement

Sânge rătăcit printre fire de nisip

Mi-aș mai dori doar să ajung la malul lumii, să privesc răsăritul și apusul cum se sting repetat și să îmi îngrop lacrimile sub nisipul rece și ușor umed, într-o zi de mijloc de aprilie…

Dezabuzare. Marasm sepulcral. Haos înzorzonat. Zâmbete ce se pierd tot mai departe în ceață. Zâmbete ce zbiară să devină doar reminescențe. Apogeu indomptabil.

Uneori mă simt ca și cum aș fi însuși regretul. Regretul de a mă fi născut cu vocația frivolității și redundanței erijate în plasmă și elemente figurate…

Gând CLVII

Scriitorul ar trebui să fie însăși definiția loialității; cu fiecare strop de sânge pe care îl varsă scriind, cu atât crește mai tare dragostea sa pentru foaia albă…

Gând CLVI

Și voi muri câte un pic de fiecare dată când voi vărsa o picătură din sângele meu pe foile acestea, pentru ca sufletul să îmi rămână aici, întotdeauna viu, până la sfârșitul timpurilor.

Sfâșieri obscure

Asfaltul plânge printre pași ce-abundă de-ntuneric,

copacii se apleacă fără glas,

deasupra, numai Cerul, singur, ne-a rămas! –

Aici, prea jos, tablou prea gri,

prea plin de întuneric…

Prea multe drame-și joacă rolul pe aceeași scenă,

prea multe frunze cad, prea veștede, prea reci,

prea multe chipuri frumoase, deodată-s prea seci,

prea mult sânge bolnav curge prea des

prin aceeași venă…

Univers închipuit. Să fie oare viitorul?

Un vid exacerbat ucide o întreagă Siberie de visuri, lăsând în urmă doar câteva dâre e sânge criogenizat ce se sparge sub tălpile-i erijate în dalte de oțel.  Călători rătăciți se transformă în stane de neant, pe măsură ce temperatura aerului scade sub nivelul celui mai mic radical… Nu mai rămân nici visuri, nici călători care să le poarte pe umeri neștiutori, nebănuiori și puri, ci totul se reduce la o Sahară atât de grea încât s-ar putea îngropa până și pe ea…

Uneori sunt sadic și nu-mi pare rău

Tind să cred că sunt o entitate ciudată, că prea mă fixez între antiteze – îmi place frumosul, dar simt adrenalina cum crește în mine când văd sânge; îmi place liniștea, dar îmi simt pieptul trepidând în fața unei revoluții (păcat că nu prea dau de o revoluție pe bune); caut comoditatea fizică, dar mă descurc destul de bine cu durerea. Revenind la partea cu sângele, încă de când eram mic am o boală cu mușcatul, la modul cel mai serios. Țin minte că aveam vreo 4-5-6 ani și-l mușcam pe unchi-miu până îi dădeam sângele, după care râdeam. Acum, dacă m-aș mușca de mână m-ar durea, dar aș simți în același timp o plăcere ciudată, un fior, un val de adrenalină cuprinzându-mi toate arterele.

Ieșind totuși din sfera masochistă, aș zice că visez următoriul scenariu: Pe stradă, apar în fața mea zeci, sute, mii, milioane de oameni. Străini. Reci. Indiferenți. Absenți. Goi. Seci. La un moment dat, se fac atât de mici, încât pot trece peste ei, călcându-i, auzindu-le toate oasele cum trosnesc, văzând nimicirea întâmplându-se… La sfârșit, după ce voi fi terminat operațiunea de exterminare, mă întind pe spate pe un morman de trupuri fără suflet și privesc cerul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu un zâmbet tâmp pe chip. Și ca să fie opera desăvârșită, dau drumul la casetofon și ascult “It was a good day”, a lui Ice Cube.

Și nu, nu am nevoie nici de psiholog, nici de psihiatru! Doar că uneori mă simt atât de străin încât mi se face scârbă……..