Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: scris

Gând CXCIII

Omul cât trăiește scrie. Cu cerneală, cu sânge, cu aer, cu gânduri. Important este că scrie. Cu sau fără voia sa…

Mai scriem și noi?…

De ceva vreme, mă confrunt cu un fel de criză de identitate. Cei care citesc acest blog de mai multă vreme și-au dat deja probabil seama de acest lucru prin prisma absenței tot mai îndelungate a unor noi articole.

Am creat acest blog acum câțiva ani (prin 2010, cred) și am început prin a posta poezii, poze, melodii… În principiu, chestii triste, căci da, eram trist. În 2012, am găsit ceea ce nu știam că există – liniștea. Am găsit echilibrul, motivul, direcția, sensul, iubirea, frumosul. Aici consider că a avut loc declicul. O vreme am scris despre fericire. Din entuziasm, din beție, din tot ceea ce înseamnă iubirea. Apoi, în timp, am început să simt că, din punct de vedere literar, fericirea nu este un plus. Am încercat să scriu din perspectiva unui alter ego, imaginând diverse ipostaze ale unui eu închipuit, doar pentru a îmi satisface iubirea de dramă, decădere, descompunere, Cioran. Literar, psihic, artistic, plastic vorbind, îl iubesc pe Cioran. Iubesc decăderile. Am considerat și consider în continuare că dacă scrii despre fericire nu te numești scriitor, ci mai degrabă povestitor. Fericirea se degustă, se gustă, se trăiește, se îmbrățișează. Fericirea se cultivă în colțurile gurii. În schimb, frica, deznădejdea, singurătatea, disperarea…se supraviețuiesc. Diferența dintre a trăi și a supraviețui este aceea că în primul caz nu îți dai seama de trecerea timpului. În cel de-al doilea caz, nu știi că mai există și altceva în afară de timp.

Acum, mă gândesc să schimb ceva. Poate că schimbarea este ceea ce am nevoie. Poate că acest blog a ajuns la antipodul incipitului… Am postat atâtea chestii mundane, oarecare, obișnuite, care nu au nimic a face cu sufletul, cu dezechilibrul, cu emoțiile, încât simt că revenind aici nu aș face decât să renovez în stil gotic o casă care păstrează un stroboscop în mijlocul sufrageriei…

Poate mă voi metamorfoza cumva, cândva, spre a atinge din nou culmile cele mai înalte ale liricului și epicului…

Între timp și până la finalul tuturor zorilor ce vor mai fi, mă bucur de fericirea din viața de dincolo de hârtie 🙂

Mundaneitate mizeră

Nu știu unde, cum sau de ce, însă m-am sinucis. Ma simt mizer, incapabil, chilipirgiu, frivol. În clipa în care am ales să deschid ochii, m-am speriat, căci am văzut un monstru cu milioane de capete și cu un singur suflet – un monstru vanitos, obsedat de viețuirea dinspre exteriorul său spre interiorul celorlalți. Nu mi-am dorit asta. Regret clipa în care ochii mi s-au deschis. Pleoapele mele s-au lepădat de liniștea tulburărilor și și-au întins brațele, alegând să facă loc tuturor mizeriilor ascunse sub Soare. NU! Refuz să mai exist astfel! Iată-mă, Doamne, închid din nou ochii! Ajută-mă să visez din nou! Să îmi regăsesc singurătățile creatoare, minimele singurătăți de care are nevoie un suflet zbuciumat de dorul a ceva ce nu a trăit niciodată, de durerile tuturor celor ce au ales să își ascundă durerile… Doamne, ajută-mă să îmi păstrez zvârcolirile vii, să pot muri din nou repetat, fără început și fără de sfârșit, să mă pot erija în poeți retrași în veșnicie, să pot sângera din nou albastru, să zbier spre sufletul unui alb dreptunghiular sau de orice altă formă… Lasă-mi nopțile pline de sens și ia-mi înzorzonările zilelor mult prea grele, mult prea asemănătoare și mult prea posesive. Nopțile îmi oferă spațiu. Îmi oferă dreptul la descompunere. La cuvânt. La viață prin moarte. Moartea ne face să ne simțim vii, unici, inspirați, estetici; viața ne face să ne simțim doar neintegrați, sepulcrali, izolați sau ordinari… Nu văd nimic special în ceea ce văd toți ceilați. Zilele sunt ale tuturor, în timp ce nopțile aparțin fiecăruia dintre noi, individual.

Uitasem cât de frumoasă este transfigurarea amarului la atingerea corzilor dulci ale unor bucățele de hărtie…

2015…2016…bullshit

Am ajuns la concluzia că ar fi de tot rahatul să încep (din nou) să fac analiza anului ce tocmai se încheie sau să înșir dorințe pentru anul următor. Nu sunt nici sportiv de top, nici afacerist, nici măcar o amărâtă de oarecare persoană publică. Ce rost ar avea?! Oricum, pe cine interesează ce-am făcut eu acum două luni și ce am de gând să fac peste 23 de săptămâni? Life is life and it is meant to be lived, not scheduled! Ah, era să uit – nu am mai scris de foarte multă vreme. Și mă simt vinovat pentru treaba asta. Parcă nu am fost eu. Parcă am privit viața cu ochii altuia. Parcă am simțit cu sufletul unui străin. Poate e de vină lenea. Poate aerul mai rece, în ciuda temperaturilor uneori peste medie. Poate…poate…poate…

Îmi este dor de scrijeliri, descompuneri, zvârcoliri. Îmi este dor de psihozele cu roluri de virgule în texte… Îmi este dor de nopțile calde ale propriilor Siberii…

Îmi este dor să scriu. Voi încerca să revin, ușor ușor, prin exercițiu…

Mi-a fost dor de casă! Mi-a fost dor de blog! Mi-a fost dor de voi!

Gând CLXXIII

Nu am mai scris de foarte multă vreme. Adevărul este că nici pe Cioran nu l-am mai citit în ultimul timp. Nu iese fum fără foc se pare…

Gând CLVI

Și voi muri câte un pic de fiecare dată când voi vărsa o picătură din sângele meu pe foile acestea, pentru ca sufletul să îmi rămână aici, întotdeauna viu, până la sfârșitul timpurilor.

Îmi era dor să mă sinucid

Nu m-am mai sinucis de mult. Aproape că uitasem gustul sângelui fierbinte, aproape că uitasem cum este să agonizez în temniță. Consider că atunci când scriem, ne sinucidem într-o oarecare măsură. Atunci când scriem cu pasiune, ne sinucidem într-un mod artistic. În cel mai frumos mod posibil. Lăsăm sufletul să se scurgă printre gratiile unei coli albe și nu ne pasă dacă ne vom găsi cuvintele călcate în picioare de trecători indiferenți și reci. Pentru noi, scrisul nu este doar o plăcere. Este pasiunea de a zdrobi atât de frumos ceea ce nu poate fi atins fizic… Îmi era dor să scriu!

Iar tu, iubito, respiră-ți în continuare dragostea peste plămânii mei lacomi și lasă antiteza marasmului să ardă tot mai tare, să atingă eventual infinitul!

 

%d bloggers like this: