Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: sentimente

Chimie organică

Avem priviri de rătăcit,
trupuri de îmbrățișat,
tăceri de ascultat,
și-un suflet de iubit…

Sunt clipe în care…

Sunt clipe în care mă refugiez în necuvânt…
Sunt clipe în care îți privesc întregul amalgam de tăceri, toate urlânde…
Sunt clipe în care te port pe brațe prin propriile-mi neliniști, iar tu încerci să le găsești o rezolvare…
Sunt clipe în care cuvântăm verbul întregului univers printr-un singur suspin stins sub o pătură de întuneric…
Sunt clipe în care ești cea mai frumoasă…
dar tu ești întotdeauna cea mai frumoasă, deci întreaga existență este o clipă prelungită…
Sunt clipe în care te sărut ușor, închid ochii și zâmbesc, bucurându-mă de timpul rămas până la ultima dimineață…
căci doar pământul va putea întrerupe visul în care m-am scufundat…
Sunt clipe în care ne suntem și atât…
Sunt clipe în care te iubesc în tăcere…
și sunt clipe în care îți spun că te iubesc;
între aceste clipe,
nu mă pricep să fac altceva,
decât să te iubesc…

Gând CXLI

Am împăturit foaia pe care tu ai desenat primăvara și, de atunci, o țin mereu în buzunarul de la piept…

Gând CXXX

Mi-e dor de fiorii unor sfâșieri pe care nu le-am trăit niciodată…

Amor propriu

“Cel care nu se adoră pe sine însuși nu s-a născut încă. Tot ceea ce viețuiește se iubește pe sine; – altminteri de unde ar veni spaima care bântuie în adâncurile și pe suprafețele vieții? Fiecare e pentru sine unicul punct fix în univers. Iar cel care moare pentru o idee moare pentru că este ideea lui, iar ideea lui e viața lui.”

Avem nevoie de un coșmar pentru a deveni cu adevărat vii

Treziți dintr-un coșmar, după evadarea din jocurile macabre ale subconștientului nostru, ne aruncăm privirea în toate direcțiile, abia respirând, obosiți, însă având sentimentul că am scăpat, că am reușit, că nu am cedat. Abia în astfel de momente de bâlbâire emoțională și fizică, de rătăcire nocturnă, ne simțim cu adevărat vii. Visez o furtună care să lase în urmă o imagine atât de răvășitoare prin masacrul creat în mințile noastre, încât întregul univers să devină cu adevărat viu măcar pentru o jumătate de clipă. Ar fi de ajuns să ne simțim propriul trup căzând în gol spre un ocean de foc și cioburi, fie și în vis, pentru a ne trezi terifiați și vii. Nimic nu se compară cu momentul ce succedă furtuna coșmarului…

Gânduri scufundate în apă rece

Am oprit apa ce curgea obsesiv în cada impasibilă și m-am lăsat purtat spre alte lumi, fiind acoperit de un rece magic. Apa era parcă mai frumoasă, iar eu eram parcă mai ușor. Simțeam că plutesc. Mi-am adus aminte de perioada în care făceam înot, de tremuratul de la începutul ședințelor de antrenament și de senzația plăcută de după prima lungime de bazin…

Mă gândeam la multe și totuși eram absent… Mă ascundeam astfel la adăpostul propriilor mele filozofări, făcând autopsia unor metehne mai noi sau mai vechi.

Am început să mă simt tot mai străin printre oameni. Privesc în ochii unora dintre ei și văd abisuri căscându-se atât de larg, încât parcă moartea clocotește acolo… Oamenii au uitat să mai fie umani. Oamenii se grăbesc, sunt egoiști, orbi, surzi, nepăsători, lipsiți de esență… Nu vreau să mă învârt printre ei. Refuz îndoctrinarea și monstruozitatea turmei surdo-mute. Mai bine singur și uitat, decât cu ei, ocolit și pironit de priviri ce inspiră neant și moarte…

%d bloggers like this: