Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: sentimente

Ce faci la ora când mi-e dor de tine?

“…..Mi-e teamă de o vârstă fără milă
când am să cad la pragul tău, înfrânt,
și-ai să-mi dedici tandrețea ta umilă,
să mă mai scol nebun de la pământ.

Nu știu ce faci când eu îți caut gura,
cu nebunia de soldat bătrân
ce-și vindecă în cer harababura,
și-mi dai motiv în viață să rămân…..”

(“Ce faci la ora când mi-e dor de tine?”, de Adrian Păunescu)

 

Te văd mereu altfel, mereu mai frumoasă

Îmi imaginez că buzele tale sunt un imens câmp de maci sălbatici, neatinși, neștiuți, nerăbdători să îmi primească trupul obosit și mintea visătoare printre ei… Ah, iubito, de-ai ști cât de bine îmi e aici, în pustiul ăsta plin de tăcere și înțelegere! Aș vrea să mă pierd aici măcar pentru o jumătate de veșnicie….

Privesc în ochii tăi – mărgele perfect rotunde, de culoarea cafelei, curate, transparente. Îți pot zări sufletul, iubito, chiar prin ochii tăi! M-aș rătăci pe cărările nestrăbătute ale privirilor tale duioase și fierbinți, mi-aș lăsa tălpile să alerge prin mii de cioburi, doar pentru a-mi fi vindecate de glasul căpruiului…

Îmi place să te strâng la piept înfășurându-mi un braț în jurul umerilor tăi, jucându-mă cu mâna liberă în părul ce se-așterne precum o cascadă pe obrajii tăi prea-plini de dulce… Ah, iubito, câte povești m-adorm jucându-mă în părul tău!

Îți iubesc absolutul, copilo! Iubesc totul la tine! Îți iubesc zâmbetul, surâsul, chicotitul, privirea, suspinul, gândul, șoapta, mângâierea, glasul, ființa.

Îți mulțumesc că mă ajuți să exist frumos!

 

Geo Bogza – Nu credeam să-nvăț

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă,

Fără braţele tale, braţul oricui e pentru mine laţ de spânzurătoare.
Trăiesc numai ca să măsor, în fiece clipă, neîndurarea morţii.

Fără ochii tăi, ochii mei nu văd decît întuneric,
Nimic nu mai are glas, stinsă e orice lumină.
Ce grea e moartea într-un univers care el însuşi moare.

Fără numele tău, numele meu numeşte neantul,
Vânăt urcă din adânc valul mării, urlându-şi disperarea.

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă.

Gând CXX

Fiecare dintre noi are câte o moarte, însă în brațele tale trăiesc atât de multe vieți, încât nu îmi voi da seama când mi se va face somn…

Fericire la apogeu

Aș vrea să spun că e sfârșitul,

să trasez o linie dreaptă și lungă,

cam cât ecuatorul,

și să spun că mi-am trăit deja veșnicia –

ea nu se găsește decât în adâncurile sufletului tău

oceanic,

iar dincolo de el,

nimic nu ma poate face mai fericit.

De ce să nu trasez, iată, o linie dreaptă

și lungă,

cam cât ecuatorul,

dacă fericirea-mi și-a găsit deja apogeul?!

Unele suflete sunt fragile

Unele flori cresc la mari altitudini, în timp ce altele cresc la câmpie. Unele ploi distrug, în timp ce altele binecuvântează. Unele păsări zboară spre țările calde, iar altele îndură frigul de acasă. Unele ape stau și ne oglindesc, în timp ce altele curg și ne fură spre prăpastie. Unele stele cad, iar altele nu se văd. Unii oameni plâng, unii oameni râd. Unii cântă, alții nu pot vorbi. Unii dansează, unii privesc neputinciosi. Unii visează, alții nu au nici măcar puterea imaginației. Unii sunt puternici, alții sunt slabi. Unele suflete sunt fragile….

Uneori, ne gândim că vrem să ajutăm sufletul fragil pe care îl iubim, dar nu știm cum. Nu știm ce cuvinte să rostim, nu știm ce să înfăptuim, nu știm ce să-i oferim spre a-l face să viseze și să se ridice din nou. Ceea ce nu știm este că poate uneori este nevoie să nu facem nimic…. Unele suflete sunt fragile și nu au nevoie decât să fim și atât. Să știe că nu sunt și că nu vor fi niciodată singure. Unele suflete nu pot visa decât ținând de mână alte suflete, calde și răbdătoare, acestea din urmă fiind suflete-pereche. Fie că vorbim despre relațiile interfamiliale, fie că vorbim despre prieteni sau iubiți, sufletele acestora sunt suflete-pereche.

Cuvintele, sfaturile, expresiile chipului, gesturile, toate acestea pot produce, involuntar, durere, dezamăgire sau confuzie. Uneori nu trebuie decât să tăcem, pentru a putea auzi urletul mult prea slăbit al unui suflet fragil…

Sper să mă pot perfecționa în arta tăcerii, căci nu aș vrea să rănesc un suflet și așa fragil……

 

( Sursa imaginii: Pinterest.com )

Sfâșieri obscure

Asfaltul plânge printre pași ce-abundă de-ntuneric,

copacii se apleacă fără glas,

deasupra, numai Cerul, singur, ne-a rămas! –

Aici, prea jos, tablou prea gri,

prea plin de întuneric…

Prea multe drame-și joacă rolul pe aceeași scenă,

prea multe frunze cad, prea veștede, prea reci,

prea multe chipuri frumoase, deodată-s prea seci,

prea mult sânge bolnav curge prea des

prin aceeași venă…

%d bloggers like this: