Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: sfarsit

Dramatizări

Urmarind “Prietena mea genială”, am observat o referință la adresa lui Samuel Beckett, mai exact asupra lucrării “All that fall” (cred), din volumul său complet de opere de teatru. De mulți ani mă pasionează teatrul, dramaturgia, condiția umană, eu însumi fiind de părere ca poate aș face “casă bună” pe o scenă de teatru, căci mă surprind adesea imaginându-mi scenarii și nu doar atât – am o pasiune pentru scenariul decăderii, al descompunerii, al risipirii, o oarecare nonșalanță în fața sfârșitului. Totul e sortit pieririi, deci ce mai contează frica prezentului? M-aș deda exteriorizării întru totul, fără secrete, spre înălțarea celor mai ascunse urlete ale existenței … “Teatrul meu” ar fi o disperare si o sfârșeală ambulantă, o pleoapă închisă peste vidul frumos mirositor, o catatonie cu un zambet tâmp. Un Joker fad, dramatic și răzbunator doar contra lui însuși. Dar probabil nu o voi face niciodată, căci intervine complexul vârstei, al imposibilității de integrare, al fricii de noi începuturi ș.a.m.d.

Până atunci, am pus in wishlist “The complete dramatic works”, pe la vreo 3-4 librării diferite, așteptând să prind un moment prielnic pentru a o procura…

Gând CXCIV

Fiecare dimineață este un nou început al aceluiași sfârșit… Un sfârșit într-o continuă readaptare…

Gând CXCII

De unde să mai izvorască oare curajul atâtor noi începuturi, când totul rămâne indiferent aceluiași inevitabil sfârșit…

Obsesia morții

Mă obsedează problematica morții. Îmi este imposibil să îmi imaginez cum ar arata lumea fără ca eu să o pot percepe. Cum poate exista lumea înconjurătoare, fără ca eu să fiu cel înconjurat?! Nu pot vizualiza veșnicia ce se va așterne la sfârșitul zilelor mele, așa cum nu pot vizualiza veșnicia ce s-a risipit în momentul în care m-am născut și am devenit conștient.

Mă întreb, oare veșnicia ce va începe în clipa morții (poate doar fizice) va continua veșnicia ce m-a precedat?…

Gând CLXXXVI

Aș scrie despre moarte, însă nu pot scrie despre un concept care mă menține viu; nu știu a scrie decât despre ceea ce mă ucide, consumă, înstrăinează și depersonalizează, așa că scriu despre viață și timpul său. Timpul nu există decât în viață-sfârșitul aparține întotdeauna vieții, niciodată morții….

Sânge rătăcit printre fire de nisip

Mi-aș mai dori doar să ajung la malul lumii, să privesc răsăritul și apusul cum se sting repetat și să îmi îngrop lacrimile sub nisipul rece și ușor umed, într-o zi de mijloc de aprilie…

Dezabuzare. Marasm sepulcral. Haos înzorzonat. Zâmbete ce se pierd tot mai departe în ceață. Zâmbete ce zbiară să devină doar reminescențe. Apogeu indomptabil.

Uneori mă simt ca și cum aș fi însuși regretul. Regretul de a mă fi născut cu vocația frivolității și redundanței erijate în plasmă și elemente figurate…

Suntem fulgi de nea și ne sfârșim…

Nu suntem decât niște bieți fulgi de nea care își vor găsi la un moment dat peticul de pământ pe care să se așeze și să își îndure nimicirea iminentă. Nu putem eluda în niciun caz aterizarea. Singura diferență este că unii dintre noi cad de la înălțimi mai mari și astfel sfârșitul lor este mai departe decât al celor care cad de la înălțimi mai mici… Aceia mai “norocoși” dintre noi avem timp mai mult pentru a ne urla disperarea și frica de neant, pentru a ne contempla neputința…

Și mă întreb, oare dacă încetăm să mai cădem odată cu venirea primăverii, să fie acela momentul în care devenim sub noi înfățișări, pe altarul altor lumi?!…

%d bloggers like this: