Undeva,
într-o cameră modestă,
cu pereți murdari,
moartea zâmbește
și stă de vorbă cu un bătrân.
Pe un deal,
un copac trist
se aruncă la pământ
și tace –
a obosit să tot înflorească.
Pe asfalt,
căzut de la ultimul etaj al verbului,
își dă ultima suflare
un poet.
Totul în jur se îndreaptă către moarte…
Și gata! Am terminat și cu 2013… Prea multe nu ar fi de zis, așa că nu o lungesc. La mulți ani tuturor și să sperăm că vom avea parte de un nou an cât mai frumos, că vom avea parte de sănătate și că ne vom împlini toate dorințele, de la cele mai neînsemnate, până la cele mai arzătoare.
La mulți ani, dragi prieteni bloggeri și nu numai! 🙂
Viața-i poezie; suntem vers în univers. Noi, cei ce ne considerăm titani, ce ne vedem cu ochi de pitici și ne erijăm în stăpâni, nu suntem de fapt decât un vers – cel mult – în poezia Creației. Ca o analogie, întregul este “Luceafărul” lui Eminescu; noi, o infimă parte din el. Cu siguranță că nu suntem primul vers, dar tare mi-e teamă să nu fim ultimul. Am ajuns într-un stadiu în care ne autodistrugem cu zâmbetul pe buze, inconștienți, mult prea preocupați de viitorul imediat. Viitorul îndepărtat… ce-i ăla? Gunoaie, gaze, poluare, defrișări în masă, sisteme politice canibale, indiferență față de bolnavi, nepăsare față de copiii de azi și părinții de mâine, dezinformare, zânzanie, cancan, doctori criminali – că pentru alții nu se alocă fonduri, doctori-îngeri ce nu sunt ajutați să profeseze în continuare…pe scurt, moarte. Moartea poeziei este mai aproape decât ne imaginăm. Timpul își închide buzunarul, orele nu ne mai ajung, minutele nu le mai sesizăm trecând, secundele trasează linia dintre viață și moarte. Ce ne rămâne de făcut… ne încăpătânăm să pretindem că nu știm. E atât de simplu!… De-am deschide ochii, de ne-am deschide sufletele, de-am începe să zgândărim spiritul și să scriem împreună mai multe și mai multe și mai multe versuri!… În lipsa lor, poezia moare! Iar când poezia moare, caietul se închide; creionul se rupe, iremediabil. Să sperăm totuși că nu suntem ultimul vers!…
Ploi acide stau să cadă din Cer asupra noastră,
să ne rupă hainele astea pătate de sânge,
să ne lase sufletele dezgolite, să privim înăuntru, ca printr-o fereastră,
să ne-aducem aminte de ceea ce va să se-ntâmple.
Izbucniri 