Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: singuratate

Despre singurătatea scriitorului

În clipa în care începi să scrii, eşti părăsit de toţi; pentru ceilalţi, este de neconceput ca tu să poţi fi liber, să te poţi exprima după propriile reguli. Dar nu-i nimic, bucură-te de singurătate, căci doar singurătatea este fecundă artei; şi chiar scriind pentru tine însuţi, tot în singurătate se află mediul ideal. Marii scriitori trăiesc şi mor singuri; dialogul se află la antipodul intimităţii, al gândului şi-al contemplării.

Să nu te temi niciodată de singurătate, atâta vreme cât te consideri sau vrei să fii scriitor!

 

Gânduri scufundate în apă rece

Am oprit apa ce curgea obsesiv în cada impasibilă și m-am lăsat purtat spre alte lumi, fiind acoperit de un rece magic. Apa era parcă mai frumoasă, iar eu eram parcă mai ușor. Simțeam că plutesc. Mi-am adus aminte de perioada în care făceam înot, de tremuratul de la începutul ședințelor de antrenament și de senzația plăcută de după prima lungime de bazin…

Mă gândeam la multe și totuși eram absent… Mă ascundeam astfel la adăpostul propriilor mele filozofări, făcând autopsia unor metehne mai noi sau mai vechi.

Am început să mă simt tot mai străin printre oameni. Privesc în ochii unora dintre ei și văd abisuri căscându-se atât de larg, încât parcă moartea clocotește acolo… Oamenii au uitat să mai fie umani. Oamenii se grăbesc, sunt egoiști, orbi, surzi, nepăsători, lipsiți de esență… Nu vreau să mă învârt printre ei. Refuz îndoctrinarea și monstruozitatea turmei surdo-mute. Mai bine singur și uitat, decât cu ei, ocolit și pironit de priviri ce inspiră neant și moarte…

Unele suflete sunt fragile

Unele flori cresc la mari altitudini, în timp ce altele cresc la câmpie. Unele ploi distrug, în timp ce altele binecuvântează. Unele păsări zboară spre țările calde, iar altele îndură frigul de acasă. Unele ape stau și ne oglindesc, în timp ce altele curg și ne fură spre prăpastie. Unele stele cad, iar altele nu se văd. Unii oameni plâng, unii oameni râd. Unii cântă, alții nu pot vorbi. Unii dansează, unii privesc neputinciosi. Unii visează, alții nu au nici măcar puterea imaginației. Unii sunt puternici, alții sunt slabi. Unele suflete sunt fragile….

Uneori, ne gândim că vrem să ajutăm sufletul fragil pe care îl iubim, dar nu știm cum. Nu știm ce cuvinte să rostim, nu știm ce să înfăptuim, nu știm ce să-i oferim spre a-l face să viseze și să se ridice din nou. Ceea ce nu știm este că poate uneori este nevoie să nu facem nimic…. Unele suflete sunt fragile și nu au nevoie decât să fim și atât. Să știe că nu sunt și că nu vor fi niciodată singure. Unele suflete nu pot visa decât ținând de mână alte suflete, calde și răbdătoare, acestea din urmă fiind suflete-pereche. Fie că vorbim despre relațiile interfamiliale, fie că vorbim despre prieteni sau iubiți, sufletele acestora sunt suflete-pereche.

Cuvintele, sfaturile, expresiile chipului, gesturile, toate acestea pot produce, involuntar, durere, dezamăgire sau confuzie. Uneori nu trebuie decât să tăcem, pentru a putea auzi urletul mult prea slăbit al unui suflet fragil…

Sper să mă pot perfecționa în arta tăcerii, căci nu aș vrea să rănesc un suflet și așa fragil……

 

( Sursa imaginii: Pinterest.com )

Tu ești singurul înger ce zboară cu aripile crescute pe spatele altcuiva!

Ți-ai așezat aripile ușoare și albe pe spatele meu brăzdat de trecerea timpului și singurătate, după care ai zburat! Cât de frumos e aici sus, iubito!

Îți mulțumesc!

Ce facem când ne este dor?

Ce facem atunci când privirile noastre nu se pot atinge indiferent de locul spre care am privi? 7869e3a001c9ed173792e6dd3d499a37 Ce facem atunci când așteptarea noastră culminează cu o nouă așteptare? Ce facem atunci când în sufletul nostru se formează o temniță în care fluturii nu pot zbura? Nu putem decât să așteptăm în continuare… Nu avem dreptul și opțiunea să “trecem peste”. Trebuie să ne fie în continuare dor, pentru a păstra dorința. Nu putem ceda, nu putem abandona speranțele, nu putem pune visurile în întuneric….. Ne întindem în pat, strângem perna în brațe și, privind spre locul unde celălalt dormea odată, ne imaginăm că este acolo și că ne ascultă. Ne amăgim cu imaginația, dar este singurul nostru refugiu – imaginația, amintirea, momentele frumoase pe care le-am salvat în memoria sufletului….

Și mă gândesc că toate astea ne vor face să conștientizăm și mai mult ce suntem noi atunci când nu suntem doi. Vom conștientiza astfel cât de mici suntem, individual, însă cât de mari suntem împreună. Ne vom iubi și mai mult și ne vom prețui infinit mai mult. Dacă este posibil să măsurăm iubirea și prețuirea…

Îmi este dor de tine, iubito! Totul va fi însă bine, iar noi vom ieși din aceste încercări mai puternici decât ne vom putea imagina vreodată.

Te iubesc!

Îți mulțumesc că exiști în sufletul meu! De acolo știu că nu vei lipsi niciodată!

 

Sursa imaginii: Pinterest.com

Fără scăpare

Întunericul pictează din nou cerul;
vreo două stele rătăcite dau senzația că încă rezistă,
dar se prăbușesc până la urmă în neant.
Pe șoseaua plânsă, un bătrân blesteamă nopțile sufletului său, înecat în alcool și regrete,
iar un câine se plimbă arogant de-a lungul trotuarului,
parcă anunțându-și și el retragerea…
Luminile difuze ale felinarelor mă amețesc,
iar zgomotul propriilor pași mă obsedează – de aș pluti!…
Îmi număr pașii și mă gândesc la moarte – mă apropii de ea, în orice parte aș fugi –
e în zadar!
Mă așez lângă bătrânul ce-și blesteamă de zor nopțile și-arunc pe jos câteva resturi de mâncare –
poate se întoarce Grivei…
Îmi rezem capul de zidul rece al unei clădiri indiferente și mă pierd în tăcere.
Cândva voi revedea acele două stele,
căci mă îndrept ușor către neant,
în orice parte aș fugi…

Mă duc, doar eu…

Pașii mei mătură din nou străzile pline de frig și gol;
prin cafenele, tristețile au papioane, cravate și pantofi frumoși,
sunt frumos asortate,
pentru a nu demasca disperarea de altfel evidentă…
oameni strigă peste tot în jurul meu,
oameni plâng cu lacrimi de metal ce le crestează obrajii,
însă nu pot fi auziți
și nu pot fi văzuți decât atunci când ies din ascunzători –
cine ar vrea să își arate în public sufletul sfârtecat!
Oameni se prăbușesc pe străzi la fel de pline de frig și gol,
oameni cunosc moartea și trăiesc cu ea în suflete,
însă doar în singurătate…
La fel și eu, mă sting singur, pe străzi pline de frig și gol,
nevăzut și neauzit de nimeni, necompătimit, neregretat, nemângâiat..
Aș intra într-o cafenea,
dar îmi aduc aminte că nu beau… și în plus, cu ce m-ar putea ajuta să văd alți morți ambulanți! –
mi-aș spune doar că nu sunt singur,
însă nu am nevoie de spectatori pentru a mă duce spre vid –
eu nu joc într-o piesă de teatru,
eu nu dețin un rol –
eu mă duc de-a binelea, nu am nevoie de aplauze sau de lacrimi.
Trupul meu va săruta cât de curând străzile pline de frig și gol,
dar o va face în liniște și în singurătate;
și-așa… în bucățica noastră de pământ vom rămâne oricum singuri…

%d bloggers like this: