Tatăl nostru, ediție de Coronavirus

Am ales să nu mă alătur celor care caută la tot pasul motive de panică inutilă și m-am gândit că singurul mod sănătos prin care putem să depășim aceste momente, dacă suntem acasă în carantină, este umorul.
Mă rog, eu nu sunt în carantină, dar e ok și așa.
Vă provoc să dați mesajul mai departe, cu eventuale variante suplimentare din partea voastră, să arătăm că umorul românului nu se împiedică de o pandemie.

Hypermarketul-ul nostru care ești în Mall
Sfințească-se rafturile tale
Vie selecția ta de produse
Facă-se voia ta să ne dai făină
Dar nu în Cer
Ci aici, pe Pământ
Sanytol-ul nostru cel de toate zilele
Dă-ni-l nouă astăzi
Și nu ne iartă nouă mâinile murdare
Căci noi se pare că le cam iertăm
Și ne ajută pe noi să supraviețuim în carantină
Și ne izbăvește de Corona – virusul, nu berea
Căci a ta este apa la 5 litri
Și hârtia igienică
Și punga de spaghete
Acum și nu pururea
Și nu în vecii vecilor
Hapciu!

Advertisement

Robotizat

Ora 7 dimineața. Sar obosit din pat și opresc alarma telefonului. Mă așez pe scaunul de lângă birou, meditez 10 minute la nimicnicia vieții și mă intorc în pat pentru încă o oră de somn. Pot ajunge la birou și mai târziu. Până la urmă, important este să mă achit de cele 8 ore de muncă, indiferent la ce oră încep programul. La ora 8, la fel de obosit, mă repezesc din nou asupra telefonului, dar de data asta nu mai dau snooze. Nu vreau totuși să plec de la birou la 8 seara …

Nu mănânc niciodată dimineața acasă, n-am răbdare pentru tabieturi. Sau, mai bine zis, n-am timp, căci încerc să mă trezesc cât mai aproape de momentul în care trebuie să plec, orice minut contează. În fine. Aceeași alee, același autobuz aproape întotdeauna ticsit de oameni la fel de grăbiți și obosiți ca mine, printre care și aceiași copii cu ghiozdane de 20 de kilograme care iau mașina pentru o stație-două și același traseu de 3 kilometri pe care pierd 30 de minute când e aglomerație… Pe unii dintre călători deja am ajuns să îi “cunosc”, îi văd zilnic, la aceleași ore, îmbrăcați aproape întotdeauna la fel ca în ziua precedentă, cel puțin la nivelul expresiilor faciale .. Singurul ajutor de care am parte pentru a trece mai ușor peste rutina drumului către birou este muzica. Pun căștile pe cap și dau la maxim. Arch Enemy, Jinjer, Judas Priest, Power Trip, în general muzică mai “agresivă”, care reușește cumva să îmi ofere un confort atunci când vreau să îi ignor pe toți cei din jur. Ajung să mă simt “singur împotriva tuturor”, iar asta mă ajută să îmi accept mai ușor condiția de muritor de rând. Iubesc muzica rock pentru adrenalina pe care o transmite. Iubesc chitara electrica și notele grave precum cele ale lui Rob Halford. Iubesc de asemenea tobele și bassul, trupele de power metal/trash, precum Power Trip, Arch Enemy sau Jinjer. Mi se întâmplă adesea să ascult muzică și să îmi imaginez că sunt pe scenă și reușesc un solo de chitara impecabil, precum cele din melodiile Missing You (WASP) și Ich Verlasse Heut Dein Herz (Lacrimosa) sau că ating niște note vocale incredibile, precum cele din melodia Painkiller (Judas Priest). Visurile sunt uneori singurele refugii…

La birou nu mai sunt înconjurat de oamenii din autobuz și frustrările încep să se mai comprime, așa că pot asculta rap, blues, jazz, downtempo, poate niște rock mai domol, niște balade. Sau Evanescence…

Să continuăm totuși… De la Unirii, merg pe jos vreo 10 minute, după care iau tramvaiul 2 stații. Același tramvai jegos, același miros care mă face să disprețuiesc și mai tare sistemul de transport public, aceleași blocuri gri și scorojite. Ajuns la destinație, semnez încheierea “orei fericite” în care am fost cvasi-liber (dacă aș fi fost cu adevărat liber, m-aș fi plimbat unde aș fi vrut eu, nu pe un traseu predefinit, care nu poate suferi schimbări…) și îmi ocup locul în societatea capitalistă. Trebuie să fac și eu un ban. Cinstit. 8 ore mai târziu, Aleluia!, aer curat, gălăgia orașului, mișcare, viață. Uneori mai cutreier câte o oră prin Cișmigiu sau prin centru, după care plec acasă, că trebuie să mă pregătesc pentru a doua zi.. Ajuns acasă pe la ora 7-8, după tabieturi și toate cele, mă trântesc obosit în fața televizorului sau a calculatorului (destul de ironic, cum mă pot refugia în fața calculatorului, după 8 ore de muncă la calculator…), unde mai cumpăr câte o iluzie, mai văd un pic din viața altora, mai pun un pic botul la tot ceea ce vinde mass-media, mai ascult câte o știre oribilă și mai înjur câte un politician…

Mi-aș dori să citesc mai mult. Din păcate eu un funcționez precum alți oameni. Eu sunt un visător și un idealist. Îmi trebuie anumite condiții. Mă blochez adesea într-o stare de frustrare din cauza condiției sociale și nu pot citi sau face activități “artistice” decât intr-un moment zen, ci nu înconjurat de presiunea că peste două ore trebuie să dorm pentru ca a doua zi să o iau de la capăt…

După 2-3 ore de libertate post-capitalistă, somnul vine la fel de forțat precum în armată. Stingerea! Trebuie să faci bani, ai uitat?!…

A doua zi, pe același scaun, la ora 7-8, trag linie și mă intreb, pentru ce toate astea? De ce muncesc 10 ore pe zi (drumul către și dinspre birou este în folos profesional)? Ce beneficii am? Să zicem că banii. Și cu banii ce fac? Din 21 de zile de concediu pe an, unde să plec mai repede? La munte? La mare? Nu mai zic afară, că pentru o saptămână într-o destinație frumoasă, cu un zbor low-cost, trebuie să strâng bani 1 an sau 2. Iar când ajung acolo, mănânc de la Mc sau “Mega Image” 4 zile, iar în două seri la un restaurant nu prea piperat, ca să simt totuși că a meritat efortul …

Între timp, văd peste tot oameni fericiți. Iar dacă nu oameni fericiți, atunci măcar rețete pentru fericire. Sau chei care deschid porți către fericire. Pe telefon și pe mail, ofertele curg. Intră acum, vezi acum, cumpără acum, e ultima șansă, nu rata șansa vieții tale, fii cel mai cool!!!!! ACUM! HAI! VINO! DĂ-NE BANI!!! FII FERICIT! Am investit într-un telefon banii cu care pot vizita toată Europa cu mașina. Am investit într-o pereche de căști banii cu care pot vizita toată România. Și asta pentru că într-un ocean de gri și negru, într-o lume în care mă sufocă presiunea că lucrez pentru alții și nu sunt în stare de nimic, că nu îmi pot depăși condiția, am nevoie de confirmări. Confirmarea că eu pot, confirmarea că îmi permit, confirmarea că merită efortul, prostii… Unii strâng cureaua și nu cheltuie niciun ban pe nimic în afară de mâncare și întreținere, însă eu mă gândesc că viața e prea scurtă pentru a îmi face calcule. Dacă azi nu îmi permit să îmi ofer mie însumi o recompensă pentru faptul că rezist în nebunia asta, atunci nu îmi voi permite niciodată… Și totuși, la sfârșitul zilei, ajung să mă plictisesc. Nicio fericire nu mă tentează prea tare, căci știu că oricât de fericit aș fi, tot la rutină mă voi întoarce inevitabil, după o zi, după o săptămână, după o lună… Viața însăși, uneori, devine o rutină. Mergem către moarte și suntem obligați să trăim ca să ajungem acolo…

Nu am mai scris de mult. Nu prea mai scriu. Nu mă mai simt inspirat. Astăzi mă simt însă mult prea obosit pentru a mai ține totul doar în mine…

Mi-ar plăcea să fiu cu adevărat liber. Mi-ar plăcea să călătoresc, să lucrez doar pentru mine și familia mea, cu resurse proprii, cu un laptop în geantă și un aparat foto la gât…. Până atunci însă, mâine am de recuperat o zi de muncă la birou, așa că noapte bună!…

The clown who tried to make himself laugh

Consider că cei care încearcă să se adapteze undeva, oriunde, oricând, în orice context, trăiesc o dramă. O depersonalizare dură ce are la bază ideea că “nu sunt destul de bun pentru a fi eu însumi, așa că voi încerca să găsesc o cale de a fi pe placul celorlalți”. Copil fiind, m-am lovit adesea de diverse stigmatizări, etichetări sau pur si simplu răutăți. Eram fie slab, fie timid, fie delăsător, fie distras, fie nepopular, fie oricum altcumva decât s-ar fi așteptat ceilalți să fiu. Și mi-am dorit să fiu plăcut. Nu neapărat iubit, dar măcar respectat și tratat ca parte integrată a grupului. Măcar până la proba contrarie. Nu acceptat, căci acceptarea ar fi însemnat o obligație, ci nu ceva natural. Bineînțeles, au existat excepții – au existat întotdeauna câteva persoane cu care mă înțelegeam, dar și acestea erau, de cele mai multe ori, la rândul lor, persoane “refuzate de grup”.

Mi s-a spus adesea că mă maimuțăresc sau că fac pe clovnul. Mi s-a spus că sunt antipatic, stresant sau, mai finuț, că nu îmi stă bine așa. Toți cei care mi-au spus asta, au avut se pare impresia că îi priveam pe ei și că încercam să îi distrez, încercând să fiu măcar luat drept a cincea roată de la căruță, aia la care te uiți și începi să râzi că e prea strâmbă și se mișcă ciudat. Nimeni nu s-a întrebat dacă nu cumva acel clovn încerca să se facă pe el însuși să râdă… Un clovn înțelege foarte bine ceea ce se întâmplă în jur și simte foarte bine emoțiile privitorilor. Din păcate, de cele mai multe ori, tace. Plătitorii de bilete nu știu că acel clovn poate vorbi, visa sau alerga. La o primă vedere, clovnul este doar un mim șchiop care din când în când face animale din baloane.

Am înțeles foarte bine faptul că nu sunt dorit în grup. Am înțeles foarte bine faptul că ceilalți copii sunt mai populari, mai bogați, mai plimbați prin lume sau pur și simplu mai norocoși. Am înțeles că sunt ignoranți sau că de fapt sunt doar diferiți. Și am acceptat asta. Și m-am îmbrăcat în hainele de clovn, după care mi-am pus peruca și nasul roșu, m-am așezat pe mine, cel care nu eram clovn, pe un scaun alăturat și am început să spun glume, să mă strâmb, să urlu, să dansez ciudat, să fac lucruri care am considerat că pe mine însumi mă vor face să zâmbesc. Și m-au făcut să zâmbesc. Și m-am simțit fericit. M-a întristat doar faptul că oamenii nu m-au lăsat să fiu nici măcar atât. Nici măcar propriul meu clovn nu mai puteam fi. Eram înconjurat de oameni diferiți, cu gândiri diferite, cu sentimente diferite, care nu vroiau să accepte conceptul de clovn interesat de el însuși. Atâta vreme cât nu îi distrezi pe ceilalți, ești nefolositor în hainele de clovn. Iar dacă te duci în fața oglinzii și râzi de și pentru tine însuți, mai devreme sau mai târziu vei fi tras de mânecă și ți se va spune că nu îți stă bine…

Și așa, am început să port ocazional diverse măști de om serios, preocupat de ceilalți sau de lucruri mai puțin frivole, care nu are altceva mai bun de făcut decât să supraviețuiască…

Eu am murit în clipa în care mi-ați ucis clovnul…

“Mi-a dat vreo zece milioane, Ponta”…

(Menționez: Nu voi transforma blogul într-o cocină politică, fuck no!, însă nu am putut ține în mine dezamăgirea și ura pe care mi le-a provocat întâmplarea prezentată în rândurile de mai jos)

Am trăit să o aud și pe-asta. Live, direct, fără ocolișuri. Astăzi, în tramvai fiind, am asistat fără să vreau la o discuție între două dudui și un domn. Ele erau genul de femei care caută să muncească pe te miri unde, cu ziua, iar el genul de bărbat trecut de primele tinereți, cam amărât, dar atotștiutor. Deodată, o aud pe una dintre cele două debitând: “Mi-a dat vreo zece milioane, Ponta”. Domnul care le acompania era ceva mai dur, apelând la câteva invective. Înainte să cobor, nu m-am putut abține, m-am apropiat de doamna cea mândră de atenția lu’ dom’ Ponta și am dat naștere unui scurt dialog. Partea cea mai importantă ar fi următoarea:

– Din cauza asta este țara așa cum este, doamnă. Din cauza celor ca dumneavoastră, care acceptă bani de la politicieni ca să îi voteze. Ponta vă dă acum zece milioane, iar în următorii patru ani vă ia de vă usucă.
– Eh, e bine că mi i-a dat și p-ăștia.

Nici nu are rost să merg mai departe cu povestea, am ajuns unde vroiam să ajung. După ce i-am mai făcut morală preț de câteva replici, cealaltă doamnă a simțit nevoia să facă haz de necaz și să se implice și ea în discuție: “Păi ce, îi iau banii și votez cu altul”… Am coborât din tramvai dezamăgit și jefuit de speranță.

Refuz să mai visez. Risc să mă sinucid cu propriile-mi visuri…

Când sărăcia ne ridică deasupra tuturor bogaților

Ascult rap. În cantități industriale, cum s-ar zice. În principal, ascult underground, mai ales românesc. De fiecare dată, rămân impresionat de calitatea audio pe care o au piesele noastre, de flow-ul artiștilor, de pasiunea cu care “dau pe beat”, de talentul lor.

Mă gândesc și eu, oare dacă ne-am fi născut în State sau în UK, am mai fi fost atât de buni în acest domeniu? În primul rând, rapperii vorbesc în piesele lor despre societate, sistem, străzi, probleme. Când trăim într-o țară aflată în zona subzistenței, în comparație cu occidentalii, cred ca avem deja un avantaj imens – inspirația. Mai departe, lipsa mijloacelor tehnice și financiare ne împinge către o oarecare naturalețe, mai mult sau mai puțin forțată. Versurile noastre sunt parcă mult mai “sincere” decât cele de peste ocean.

Nu ascult doar rap românesc. Ascult și francez (care nu este atât de bine susținut financiar cum ar crede unii), și rusesc, și chiar și polonez. Rapul polonez și cel rusesc, asemenea celui românesc, inspiră pasiune, sinceritate, credibilitate.

Sincer, sunt mândru că suntem săraci. Măcar așa, ne vom afla întotdeauna deasupra celor bogați. Măcar în materie de rap…

În încheiere, câte ceva bun de ascultat! 🙂

 

 

 

 

Motive pentru care uneori devin antisocial, bolnav etc

Nesimțirea, prostia, tupeul meltenesc, birocrația exagerată, ipocrizia, copiii îndobitociți și cretinizați, care visează doar sânge, capete sparte, iphone-uri și alte prostii, știrile de la ora 5, mass-media în general, pițipoancele, cocalarii, semidocții (mai ales dacă sunt și insolenți…), cozile, aglomerația, jungla din mijloacele de transport în comun, barbaria gândurilor “umanilor”, paradoxurile sociale, mulțimile strânse să susțină o cauză care le este indusă forțat, cauză pe care în realitate nimeni din mulțime nu o cunoaște, adolescenții, care cică sunt viitorul țării (mi-e frică de viitor, sincer), indiferența, prejudecățile, … , +infinit

 

 

Doar câteva izbucniri….

Strada-i un sistem complex de lacrimi și urlete
România plânge , cedează-ntr-un cor de tunete,
Creștete de politicieni corupți strălucesc falnic la soare,
hoții își freacă burțile, majoritatea ne stingem de foame…