Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: speranta

Gând CLXXIV

“Nouă, celor mai singuratici, celor cu viața alături de noi, cine ne va da speranța de a uita să murim?” – Emil Cioran

De tine

Mi-e dor de ochii tăi,
de buze dulci și moi,
de Cerul fără nor –
de chipul tău mi-e dor

………………….

Cimitir

Prin nori nesfârșiți se pierd gânduri triste,
o pasăre zbiară cu aripi prea reci;
fanfara aruncă ecouri sinistre,
orizonturi hâde scot săbii din teci.

Copacii se-nclină și-ngână blesteme,
cavouri își urlă tăceri spre pustiu;
decorul de iarnă, funebru, se cerne,
poeți se predau sub un cer plumburiu.

Religii se spulberă sub mii de șenile,
milioane de clipe se sparg ne-ncetat;
copiii întreabă de zile senine,
bunicii, se pare, deja le-au uitat.

Un dor se scudundă-ntr-un gri abator,
morminte-aliniate recită tăceri;
un vis rătăcește bezmetic pe-un nor
și moare-n ninsoarea pornită de ieri.

M-am așezat la poalele neantului și am visat fericirea

De prea multă toamnă,

devenisem ruginiu;

mă aflam în mijlocul unei sfâșieri goale,

fără început, fără sfârșit.

M-am așezat atunci la poalele neantului

și am visat fericirea.

Ea,

fericirea,

mă privea de dincolo de o fereastră ascunsă ochilor mei grei și negri;

nu aștepta decât să o visez…

Transfigurări

Am cunoscut și viața, și moartea! Și speranța, și deznădejdea! Și extazul, și agonia! Din fericire, am reușit să păstrez la loc sigur un zâmbet timid. Pe măsură ce timpul a trecut, am învățat să îl cultiv tot mai mult, să am grijă de el, să îi dau (re)naștere chiar și în condiții improprii… Noroc că a avut cine să îmi aducă aminte că pot să zâmbesc!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Lucruri mărunte care contează și ne fac să ne simțim mari

Auzisem și citisem despre autism, însă nu ajunsesem să văd niciodată îndeaproape ce înseamnă cu adevărat. Începând de ieri, am pornit la drum într-un mini-voluntariat la un centru de copii cu autism. Nu știam ce să cred, la ce să mă aștept. Nu îi cunoșteam pe copii. Îmi era teamă să nu mă respingă. Ajuns acolo, am avut parte de surprize minunate.

Primul copil cu care am interacționat, la invitația mea de a da mâna cu el, mi-a sărit în brațe.

După aceea, o fetiță cu un zâmbet timid a intrat pe ușă. M-am dus să o întâmpin și m-a luat imediat de mână. Nu ratează nicio ocazie să (încerce) să ne ia în brațe, pe mine, dar și pe colegii mei. Zic să încerce, pentru că nu este ok să o răsfățăm prea mult cu aceste “recompense”.

O altă fetiță, o mogâldeață cu obraji pufoși, adoră să cânte și să danseze. Imediat cum îi punem piesa preferată, începe să se unduiască, să dea din șolduri, din picioare și din mâini, de parcă ar fi o adevărată divă.

Un băiat, un pic reticent față de mine inițial, mi-a acceptat până la urmă invitația de a ne juca de-a avionul. L-am luat în brațe și am zburat cu el prin toată încăperea. După vreo 3-4 ture, striga entuziasmat că mai vrea…

Sunt momente mărunte, mici, dar care ne fac să ne simțim oameni cu adevărat mari. În asemenea clipe, ne dăm seama că viața reprezintă mult mai mult decât ceea ce cunoaștem noi…

Mă gândesc, oare dacă acei copii au puterea să zâmbească, să fie naturali, să cânte, să danseze, să ne pupe, să ne ia în brațe….noi de ce continuăm să ne bălăcim în noroi, ca niște oameni mari ce suntem?!…

Cicerone Theodorescu – Marină

Pe obraji, ca-n oglinzi, trec amurguri bătrâne
Dar mai ard, pe obraji, stropi de soare marin;
O, din scumpele vrăji ce puţin ne rămâne…
E atât de puţin,
E atât de puţin.

Soarbe ceru’n inel, fă-ţi-l piatră albastră!
Trage marea în piept cu adâncu-i suspin!
Lasă vântul gemând lângă inima noastră…
E atât de puţin,
E atât de puţin.

Pentru ce am schimba fericirea’n osândă?
Balta spune de foc, spaime ard în tumult;
Peste tot ce ni-e drag iese moartea la pândă…
Ne pândeşte de mult,
O respingem de mult.

Lasă-mi clipa măcar, numai clipa ce vine
– Când mi-e sufletu-amar, când mi-e dor şi urât…
Numai zâmbetul tau, numai clipa cu tine…
Şi ce mult e atât,
Şi ce mult e atât.

Adă-ţi stelele în pârg, fă-le vişine coapte,
Da-mi să muşc, să respir, să te simt, să te-ascult;
Şi secundele ard în tufişuri de noapte…
E atât de puţin
Şi atât e de mult.

 

( Mulțumesc, George Bacovia! Cicerone Theodorescu ar fi rămas un necunoscut în mintea mea, dacă nu te-aș fi citit… )

%d bloggers like this: