Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: suferinta

Să devii etern la 25 de ani …

Privesc în gol și aștept răspunsuri. Răspunsuri care știu că nu îmi vor fi oferite nicicând. Încerc să nu mă mai gândesc la ce a fost, însă nu pot. Este șocant și dureros. Chiar un străin fiind, în aceste zile m-am simțit de parcă Alina mi-ar fi fost soră. Aș fi vrut să merg să îi îmbrățișez părinții și să plâng alături de ei. Zilele acestea am mers pe stradă aproape plângând, gândindu-mă doar la acea seară neagră… Simt și acum un soi de vinovăție, căci nu am fost atunci pe acel peron. Deși, verificându-mi istoricul călătoriilor cu metroul, descopăr că la 19:57 eram la Unirii, deci am trecut pe la Dristor exact în acele minute teribile …. Mă tot gândesc că poate i-aș fi strigat să se arunce la pământ, să se întindă. Sau poate aș fi încercat sa o ajut, într-un act disperat, să urce înapoi pe peron. Sau poate aș fi trecut exact în momentul acela prin fața ei și aș fi prins-o. Sau. Sau. Sau. Mă doare și nu pot să nu mă gândesc la ea. La tinerețea ei, la visurile ei, la părinții ei, la șansa de a se salva de care a fost privată într-un mod barbar și laș….

Despre atacatoare, nici nu știu ce să mai spun. Închisoarea nu o mai aduce pe Alina înapoi. Internarea la psihiatrie nu ar face decât să o țină drogată pentru o perioadă. O perioadă la sfârșitul căreia ar fi eliberată ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Orice pedeapsă privativă de libertate ar fi insuficientă. Și da, consider că a avut discernământ. Se vede pe camerele video modul cum și-a pregătit atacurile. Dar ce mai contează!?…

Revenind la Alina… Cel mai tare mă doare imaginea neputinței și fragilității. Era doar un copil. Un copil care ne-a fost luat atât de devreme… Un copil ce putea fi salvat, dacă autoritățile își făceau datoria. Este de neimaginat cum de la ora 16, când a fost depusă plângerea primei victime, a fost nevoie să treacă 4 ore pentru a fi vizionată caseta video…. Cu 5 minute înainte de al doilea atac. Fatal de această dată. Prea târziu… De asemenea, este de neimaginat cum cei de la Costin Georgian nu au gândit măcar să o imobilizeze pe respectiva și să cheme pe loc poliția… Dar ce mai contează!?

Sunteți cu toții vinovați! Cu toții! Voi, cei ce ați asistat la scenele de la Costin Georgian și voi, cei ce sunteți plătiți pentru a ne oferi protecție și ajutor, sunteți cu toții vinovați. Să vă fie rușine!

……………………….

Este un sfârșit trist de an. Un copil devine etern la 25 de ani…

Odihnește-te în pace, Alina Ciucu!

Advertisements

Gând CXCI

O viață lipsită de suferință nu poate și nu merită a fi trăită. Moartea ar părea astfel insuportabilă…

Gând CXC

Oamenii fericiți nu pot fi scriitori. Ei sunt povestitori. Scrisul se naște în văi, nu deasupra dealurilor.

Suferință, boală și poezie

“Simt cum trebuie să mor din cauza vieții[…]” – Emil Cioran

De-aș putea aduna la un loc sângele vărsat de-a lungul vremii de toți supușii versului, probabil aș aduce la lumină, într-un tablou imens, suferința întregii lumi, de la facere și până în zilele ultime ce vor urma… a410a3bba75df564b8e0714bae2db934

Cât de puternice trebuie să fi fost zvârcolirile acelor nefericiți care au murit nu în puține cazuri străini de propriul lor psihic, pentru ca regretul, disperarea sau nebunia lor să cutremure și astăzi scoarța sufletului uman, cu o simplă lovitură de virgulă sau punct, de rimă împerecheată sau îmbrățișată, de subiect sau predicat!…

Iubesc cu nesaț tumultul, agoniile, îndoielile, temerile și descompunerile poeților, nu din egoism sau lipsă de compasiune, ci din dorința de a pătrunde în cele mai îndepărtate tenebre ale ființei umane, la rădăcina adevăratelor trăiri, în căminul suferinței, spre a înțelege ce înseamnă cu adevărat viața și moartea. Răspunsurile nu se găsesc în zâmbetele înșelătoare ale celor fericiți, ci în suferințele devastatoare ale celor schingiuiți de demonii întunericului.

În viață, doar suferința și boala sunt adevăruri veșnic valabile și irefutabile. Suferința și boala vin aproape de fiecare dată pe neașteptate, ca un uragan. Viața însăși este o boală, dacă gândim că murim din cauza ei…

Sursa imaginilor: Pinterest.com

Poezia nu iartă pe nimeni

Poezia este a celor ce au nevoie să moară pentru a rămâne vii…

Probabil cel mai bun motiv pentru care iubim poezia este acela că menține actuală legătura noastră cu viața, care este, de altfel, singurul motiv și singurul vinovat pentru moarte…

Existența noastră nu este decât o poezie. O poezie ce se sfârșește în clipa în care o ultimă lacrimă se va fi risipit la căpătâiul unui mormânt…

Ne naștem fără niciun talent. Pe măsură ce creștem, învățăm să citim și să scriem, învățăm să plângem, să zâmbim, să sperăm, să iubim, să suferim. Un lucru este sigur – oricât de tare am cunoaște limba prozei, limba în care vorbesc fericirea și iubirea, în clipele ultime nu vom mai cunoaște decât un idiom – acela al poeziei, care este specific suferinței și singurătății; căci dincolo de orice consolare, moartea înseamnă suferință și singurătate…

Gând CLXIII

Deşi în suferinţă şi singurătate suntem poeţi, fericirea şi iubirea ne transformă în prozatori…

Scrisori către cei de acasă

“<Realitate> nu există decît în suferință, dar moartea o anulează și pe ea, așa încît în cele din urmă nimic n-are nici o consistență […] În afară de muzică și poezie, totul e minciună sau vulgaritate” (Fragment dintr-o scrisoare adresată de Emil Cioran părinților săi. Paris, 8 septembrie 1946)

Am început să citesc “Scrisori către cei de acasă”. Nu există cale mai bună de a ajunge să cunoști un om, în afară de a-i citi corespondența… Spre bucuria mea, Cioran era un mare amator de epistole.

%d bloggers like this: