Suferință, boală și poezie

“Simt cum trebuie să mor din cauza vieții[…]” – Emil Cioran

De-aș putea aduna la un loc sângele vărsat de-a lungul vremii de toți supușii versului, probabil aș aduce la lumină, într-un tablou imens, suferința întregii lumi, de la facere și până în zilele ultime ce vor urma… a410a3bba75df564b8e0714bae2db934

Cât de puternice trebuie să fi fost zvârcolirile acelor nefericiți care au murit nu în puține cazuri străini de propriul lor psihic, pentru ca regretul, disperarea sau nebunia lor să cutremure și astăzi scoarța sufletului uman, cu o simplă lovitură de virgulă sau punct, de rimă împerecheată sau îmbrățișată, de subiect sau predicat!…

Iubesc cu nesaț tumultul, agoniile, îndoielile, temerile și descompunerile poeților, nu din egoism sau lipsă de compasiune, ci din dorința de a pătrunde în cele mai îndepărtate tenebre ale ființei umane, la rădăcina adevăratelor trăiri, în căminul suferinței, spre a înțelege ce înseamnă cu adevărat viața și moartea. Răspunsurile nu se găsesc în zâmbetele înșelătoare ale celor fericiți, ci în suferințele devastatoare ale celor schingiuiți de demonii întunericului.

În viață, doar suferința și boala sunt adevăruri veșnic valabile și irefutabile. Suferința și boala vin aproape de fiecare dată pe neașteptate, ca un uragan. Viața însăși este o boală, dacă gândim că murim din cauza ei…

Sursa imaginilor: Pinterest.com

Poezia nu iartă pe nimeni

Poezia este a celor ce au nevoie să moară pentru a rămâne vii…

Probabil cel mai bun motiv pentru care iubim poezia este acela că menține actuală legătura noastră cu viața, care este, de altfel, singurul motiv și singurul vinovat pentru moarte…

Existența noastră nu este decât o poezie. O poezie ce se sfârșește în clipa în care o ultimă lacrimă se va fi risipit la căpătâiul unui mormânt…

Ne naștem fără niciun talent. Pe măsură ce creștem, învățăm să citim și să scriem, învățăm să plângem, să zâmbim, să sperăm, să iubim, să suferim. Un lucru este sigur – oricât de tare am cunoaște limba prozei, limba în care vorbesc fericirea și iubirea, în clipele ultime nu vom mai cunoaște decât un idiom – acela al poeziei, care este specific suferinței și singurătății; căci dincolo de orice consolare, moartea înseamnă suferință și singurătate…

Scrisori către cei de acasă

“<Realitate> nu există decît în suferință, dar moartea o anulează și pe ea, așa încît în cele din urmă nimic n-are nici o consistență […] În afară de muzică și poezie, totul e minciună sau vulgaritate” (Fragment dintr-o scrisoare adresată de Emil Cioran părinților săi. Paris, 8 septembrie 1946)

Am început să citesc “Scrisori către cei de acasă”. Nu există cale mai bună de a ajunge să cunoști un om, în afară de a-i citi corespondența… Spre bucuria mea, Cioran era un mare amator de epistole.

Metamorfozele bolii

Ne tot risipim!… Din păcate, tot mai puțini sunt cei care scapă de umilințele bolii… În final, ajungem niște necuvântători complet distruși, complet putreziți de o luptă inutilă și întotdeauna inegală, astfel încât, în clipa ultimului adio, cu greu mai putem fi recunoscuți…

De ne-ar distruge doar pe dinăuntru, poate că boala nu ar fi atât de înfricoșătoare. Dar nu, ea își lasă adânc amprenta, ea urlă cu puterea a tot ce e mai viu în ea: “Veni, vidi, vici!”

Hotel autumnal al timpului trecut

Intrăm ca niște proști ce suntem într-un hotel ciudat și dărăpănat, aruncăm câteva priviri tăcute și ne cazăm în cele mai întunecate și îndepărtate camere. Lăsăm frunzele să cadă veștejite din tavan, vântul să zbiere demonic prin ferestrele întredeschise, ploaia să inunde pereții și așa murdari și scorojiți… Doamne, cât de proști suntem noi, oamenii! Ne prindem cu două mâini de balustrada ce ne ține captivi într-un spațiu temporal care, fără să ne dăm seama, ne ucide încet-încet… Ar fi trebuit să nu intrăm niciodată pe ușa rece a hotelului. Ar fi trebuit să ne continuăm drumul, să privim Cerul, apele, Pământul, oamenii……… dar n-am făcut-o! Niciodată nu o facem când trebuie… Intrăm, supraviețuim o perioadă, murim un pic, murim încă un pic și jumătate, după care, cu un ultim strop de rațiune, ne aruncăm de la ultimul etaj – că deh!, ne-am ales cele mai bune camere – și suportăm consecințele trezirii forțate la realitate…

Ce proști sunt oamenii câteodată!…..

 

 

 

Sursa imaginii: Pinterest.com