Gând CLXXXIV
Mi-am tatuat în suflet zilele ucise-n nopţi,
Ţi-ai gravat pe glezne fuga de responsabilităţi
#Dumelaetajul4noapteatarziu
Mi-am tatuat în suflet zilele ucise-n nopţi,
Ţi-ai gravat pe glezne fuga de responsabilităţi
#Dumelaetajul4noapteatarziu
Am simțit ce înseamnă să mă pierd pe tărâmurile propriilor mele Siberii. Am văzut un personaj abandonat de ego-ul-părinte și am plâns, dându-mi seama cât de neputincios sunt în fața lacrimilor sale de orfan. L-am lăsat adesea rezemat de ziduri reci și lovite de tăceri pline de haos și viscol și m-am mințit singur, crezând că îl pot pierde cumva pe drum și mă pot face nevăzut. M-am înșelat! Nu pot exista fără el, așa cum el nu poate exista fără mine. Realizez cât de periculoasă este puterea pe care o am asupra mea însumi. Îmi pot fi cunună de lauri, dar și pământ. Viață, dar și moarte.
Am ajuns la concluzia că ar fi de tot rahatul să încep (din nou) să fac analiza anului ce tocmai se încheie sau să înșir dorințe pentru anul următor. Nu sunt nici sportiv de top, nici afacerist, nici măcar o amărâtă de oarecare persoană publică. Ce rost ar avea?! Oricum, pe cine interesează ce-am făcut eu acum două luni și ce am de gând să fac peste 23 de săptămâni? Life is life and it is meant to be lived, not scheduled! Ah, era să uit – nu am mai scris de foarte multă vreme. Și mă simt vinovat pentru treaba asta. Parcă nu am fost eu. Parcă am privit viața cu ochii altuia. Parcă am simțit cu sufletul unui străin. Poate e de vină lenea. Poate aerul mai rece, în ciuda temperaturilor uneori peste medie. Poate…poate…poate…
Îmi este dor de scrijeliri, descompuneri, zvârcoliri. Îmi este dor de psihozele cu roluri de virgule în texte… Îmi este dor de nopțile calde ale propriilor Siberii…
Îmi este dor să scriu. Voi încerca să revin, ușor ușor, prin exercițiu…
Mi-a fost dor de casă! Mi-a fost dor de blog! Mi-a fost dor de voi!
Într-adevăr, știu că nu am prea multe; din fericire, simt că am totul.
Mi-aș dori să te adăpostesc sub Cerul sunetelor pe care tăcerea le face la ivirea zorilor tăi căprui…
Mi-aș dori să te cuprind pe îndelete, cu tot cu de necuprinsul ce începe cu primul tău pas pe nisipul rece de septembrie și se termină cu acalmia ce a împânzit haosul în clipa în care părul ți s-a răzvrătit împotriva urletului ce a speriat pescărușii de deasupra valurilor necuminți…
Mi-aș dori să te privesc și să te îmbrățișez dintr-un singur oftat al pleoapelor mele uneori prea grele și alteori prea ușoare, să i te fur timpului, să te îmbrac în haina elucubrațiilor lui Psyche și să nemurim cu spatele la moarte…
Sunt dependent de zâmbetul tăcerilor noastre.