Pâlpâiri

Am simțit ce înseamnă să mă pierd pe tărâmurile propriilor mele Siberii. Am văzut un personaj abandonat de ego-ul-părinte și am plâns, dându-mi seama cât de neputincios sunt în fața lacrimilor sale de orfan. L-am lăsat adesea rezemat de ziduri reci și lovite de tăceri pline de haos și viscol și m-am mințit singur, crezând că îl pot pierde cumva pe drum și mă pot face nevăzut. M-am înșelat! Nu pot exista fără el, așa cum el nu poate exista fără mine. Realizez cât de periculoasă este puterea pe care o am asupra mea însumi. Îmi pot fi cunună de lauri, dar și pământ. Viață, dar și moarte.

IMG_20150301_191036c

Vituperarea psihozelor insolent exortate

M-am îndrăgostit la un moment dat de starea de euforie lirică pe care mi-o dădeau singurătatea, inadaptabilitatea, necomplementaritatea unghiurilor de vedere dintre interior și exterior. Am realizat că tristețea aduce cu ea inspirație. Ca și cum, murind, prindeam alte contururi, izbucneam într-un bum metafizic ce se prelingea prin mina pixului și colora funebru și totuși îngrijit foile existenței pe care alegeam să o împart în jurul meu. Eram conștient – am fost întotdeauna conștient – de gravitatea cuvintelor pe care le foloseam. Eram conștient de factura lacrimilor pe care le aruncam cu fervoare în obrajii psyche-ului propriei mele literaturi, pe care o cream spre a atinge granițele cât mai multor continente afectate de aceleași psihoze ce pe mine mă obsedau. Mă simțeam un continent aparte, departe de orice apă și totuși departe de orice pământ străin. Un fel de continent suspendat. Am creat sute sau mii de alter-ego-uri, pentru a îngriji nevoia de exteriorizare a înclinațiilor mele spre dramă.

Astăzi, când sunt o entitate ce a gustat din licoarea fericirii preacăutate, când sunt un fir de praf ce a reușit să se așeze pe pantofii îmbrățișărilor pe care nu le cunoscusem niciodată, îmi dau seama că de fapt nu știam nimic despre rătăciri. Nici despre descompuneri. Nici despre psihoze. Le ordonam după bunul plac și îmi transformam astfel marasmul în idol.

Și m-am lovit de durere. Și i-am simțit fiecare canin înfingându-se în carnea mea obosită de viscol. Poate că am înfrumusețat prea mult decăderile metafizice, dar și pe cele fizice. Poate că nevoia de a nu fi doar un alt nimeni mi-a anulat nevoia de introspecție. Încep așadar, într-un niciodată prea târziu, să văd adevărata dimensiune a cuvintelor și să rezerv ceva mai mult timp pentru nevoia de contemplare, ca răspuns la nevoia de prolixitate.

Vituperez în cele din urmă starea catatonică în care centrul ființei mele se afla în raport cu centrul universului real.

ZOE_0120_5

Fotografia a fost realizata folosind un “haos” intenționat, din dorința de a surprinde luminile într-un mod cât mai interesant. Se pare că am fotografiat înălțări spre Cer…

2015…2016…bullshit

Am ajuns la concluzia că ar fi de tot rahatul să încep (din nou) să fac analiza anului ce tocmai se încheie sau să înșir dorințe pentru anul următor. Nu sunt nici sportiv de top, nici afacerist, nici măcar o amărâtă de oarecare persoană publică. Ce rost ar avea?! Oricum, pe cine interesează ce-am făcut eu acum două luni și ce am de gând să fac peste 23 de săptămâni? Life is life and it is meant to be lived, not scheduled! Ah, era să uit – nu am mai scris de foarte multă vreme. Și mă simt vinovat pentru treaba asta. Parcă nu am fost eu. Parcă am privit viața cu ochii altuia. Parcă am simțit cu sufletul unui străin. Poate e de vină lenea. Poate aerul mai rece, în ciuda temperaturilor uneori peste medie. Poate…poate…poate…

Îmi este dor de scrijeliri, descompuneri, zvârcoliri. Îmi este dor de psihozele cu roluri de virgule în texte… Îmi este dor de nopțile calde ale propriilor Siberii…

Îmi este dor să scriu. Voi încerca să revin, ușor ușor, prin exercițiu…

Mi-a fost dor de casă! Mi-a fost dor de blog! Mi-a fost dor de voi!

Melancolie

Este ora 01:20. Din tenebrele tăcerii se ridică glasul câtorva acorduri clasice. Ochii mei țintesc pereții, tavanul, fereastra, copacii de afară, ploaia ce transcede sufletele chinuite ale tuturor amanților versului. Ascult bătăile pașilor unei vioare și găsesc înauntru cel mai frumos cuvânt pe care îl știu acum melancolie. Îmi dau seama că ne-am născut cu melancolia curgând prin vene precum Nilul prin Egipt – inevitabil.

Tânjim după ceea ce am fost înainte de a fi și nu vom mai putea fi niciodată.

Mintea umană este într-adevăr cel mai frumos lucru inventat vreodată – nu o vom putea pătrunde nicicând îndeajuns, iar asta ne obsedează. Iubim misterele. Probabil că melancolia este la rândul ei un mister. Misterul gândurilor pierdute dincolo de orice drum pe care l-am străbătut vreodată. Să îți fie dor de ceva ce nu ai simțit niciodată, să plângi cu lacrimi izvorâte din ochii unui orb, să cauți răspunsuri pentru care nici măcar nu s-au formulat vreodată întrebări… Aceasta este frumusețea melancoliei.

Se spune că m-am născut în zodia racului. În schimb, se simte că m-am născut în zodia obsesiilor trecutului netrăit nicicând.

Declarație de (ne)independență.

Mi-aș dori să te adăpostesc sub Cerul sunetelor pe care tăcerea le face la ivirea zorilor tăi căprui…

Mi-aș dori să te cuprind pe îndelete, cu tot cu de necuprinsul ce începe cu primul tău pas pe nisipul rece de septembrie și se termină cu acalmia ce a împânzit haosul în clipa în care părul ți s-a răzvrătit împotriva urletului ce a speriat pescărușii de deasupra valurilor necuminți

Mi-aș dori să te privesc și să te îmbrățișez dintr-un singur oftat al pleoapelor mele uneori prea grele și alteori prea ușoare, să i te fur timpului, să te îmbrac în haina elucubrațiilor lui Psyche și să nemurim cu spatele la moarte…

Sunt dependent de zâmbetul tăcerilor noastre.