De ce unii oameni sunt veșnic triști…

Suntem fire de gând în Ființa imensă care este viața. Uneori, suntem slabi. Uneori, agoniile ne obosesc și ne fac să renunțăm. Îmi imaginez un om trist, pustiit, rătăcit. Ajuns la finalul răbdării față de sine, comite singurul gest care i-ar putea oferi sentimentul de demnitate și eliberare. Se sinucide și lasă în urmă un bilet pe care scrie “îmi pare rău”, scurt, fără nimic în plus. Ajuns pe meleagul altor universuri, de undeva de departe, privește către ceea ce a rămas din ceea ce odată însemna familia sa. Părinții, frații, prietenii îl plâng și îl vor înapoi. Sunt devastați de durere. El, cuprins de remușcări, trăiește o nouă dramă. Cum a putut renunța atât de ușor! De data aceasta, nu se mai poate sinucide…

Cred în reîncarnare. Nu îmi pot imagina că viața poate exista fără ca eu să o conștientizez. Cred cu tărie că voi trăi în continuare, dar în alte dimensiuni, prin alți ochi, fiind predispus la diverse experiențe, în funcție de ceea ce fac sau gândesc în această viață. Fie recompensă, fie pedeapsă…

Consider că sufletul celui rătăcit și acum golit de orice urmă de viață, ajungând într-un nou trup, nevinovat, continuă să simtă durerea celor ce îl plâng pe cel plecat… Doar așa îmi pot explica tristețea și melancolia pe care unii oameni le poartă cu ei încă de la începutul vieții… Suntem suma sfâșierilor care ne-au luminat sau întunecat trecutul

Mundaneitate mizeră

Nu știu unde, cum sau de ce, însă m-am sinucis. Ma simt mizer, incapabil, chilipirgiu, frivol. În clipa în care am ales să deschid ochii, m-am speriat, căci am văzut un monstru cu milioane de capete și cu un singur suflet – un monstru vanitos, obsedat de viețuirea dinspre exteriorul său spre interiorul celorlalți. Nu mi-am dorit asta. Regret clipa în care ochii mi s-au deschis. Pleoapele mele s-au lepădat de liniștea tulburărilor și și-au întins brațele, alegând să facă loc tuturor mizeriilor ascunse sub Soare. NU! Refuz să mai exist astfel! Iată-mă, Doamne, închid din nou ochii! Ajută-mă să visez din nou! Să îmi regăsesc singurătățile creatoare, minimele singurătăți de care are nevoie un suflet zbuciumat de dorul a ceva ce nu a trăit niciodată, de durerile tuturor celor ce au ales să își ascundă durerile… Doamne, ajută-mă să îmi păstrez zvârcolirile vii, să pot muri din nou repetat, fără început și fără de sfârșit, să mă pot erija în poeți retrași în veșnicie, să pot sângera din nou albastru, să zbier spre sufletul unui alb dreptunghiular sau de orice altă formă… Lasă-mi nopțile pline de sens și ia-mi înzorzonările zilelor mult prea grele, mult prea asemănătoare și mult prea posesive. Nopțile îmi oferă spațiu. Îmi oferă dreptul la descompunere. La cuvânt. La viață prin moarte. Moartea ne face să ne simțim vii, unici, inspirați, estetici; viața ne face să ne simțim doar neintegrați, sepulcrali, izolați sau ordinari… Nu văd nimic special în ceea ce văd toți ceilați. Zilele sunt ale tuturor, în timp ce nopțile aparțin fiecăruia dintre noi, individual.

Uitasem cât de frumoasă este transfigurarea amarului la atingerea corzilor dulci ale unor bucățele de hărtie…

Îmi era dor să mă sinucid

Nu m-am mai sinucis de mult. Aproape că uitasem gustul sângelui fierbinte, aproape că uitasem cum este să agonizez în temniță. Consider că atunci când scriem, ne sinucidem într-o oarecare măsură. Atunci când scriem cu pasiune, ne sinucidem într-un mod artistic. În cel mai frumos mod posibil. Lăsăm sufletul să se scurgă printre gratiile unei coli albe și nu ne pasă dacă ne vom găsi cuvintele călcate în picioare de trecători indiferenți și reci. Pentru noi, scrisul nu este doar o plăcere. Este pasiunea de a zdrobi atât de frumos ceea ce nu poate fi atins fizic… Îmi era dor să scriu!

Iar tu, iubito, respiră-ți în continuare dragostea peste plămânii mei lacomi și lasă antiteza marasmului să ardă tot mai tare, să atingă eventual infinitul!

 

Robin Williams…

Copil fiind, am văzut și revăzut “Mrs. Doubtfire”, râzând de fiecare dată cu lacrimi. Mai târziu, am văzut “Bicentennial Man”, “I am Sam”, “Jakob the Liar” sau “Patch Adams” și am reușit să văd dincolo de partea sa amuzantă. Am reușit să văd omul frumos și talentat, care știa să transmită emoția către cei din jur… L-am privit și ascultat făcând “Stand-up Comedy” și am râs, din nou, ca un copil. Omul ăsta era genial. Acum, aflând că s-ar fi sinucis, nu îmi vine să cred. Și totuși, gândindu-mă la chipul său, la mimica pe care obrajii săi, ochii săi și fruntea sa reușeau mereu să o pună în practică, parcă văd un om singuratic, melancolic, ușor trist, care reușea să zâmbească pentru cei din jur în ciuda propriilor metehne… Nu m-aș fi așteptat însă ca el să facă vreodată un astfel de gest…

Odihnească-se în pace!

 

31758c13582f2b13ddd0ca4bb308a5de

Sursa imaginii: Pinterest.com