Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: te iubesc

Minha amada

Eu nu-ți iubesc doar ochii. Sau buzele. Sau obrajii. Sau fruntea. Sau nasul. Sau bărbia. Sau gândul pe care-l ții cuminte sub straja chipului tău plăpând. Eu îți iubesc întregul. Îți iubesc chipul, îți iubesc mâinile mici cu care îmi sprijini obrajii, îți iubesc părul, căci el îmi iubește degetele, îți iubesc picioarele scurte, căci te asemăn cu mogâldeața aia pe care o visez, care să semene cu tine și care să mă țină de mână în parc, care să îmi lumineze fiecare pas. Îți iubesc vocea, căci mă faci să cred în îngeri, dar îți iubesc și tăcerea, căci mă faci să iubesc tot mai tare să te descopăr și să te admir în același timp.

Iubito, eu nu strivesc corola de minuni a lumii, ci o așez pe toată la poalele ființei tale, drept veșnică recunoștință și neîncetat strigăt de fericire.

Uneori m-am izolat într-o celulă rece și am lovit cu pumnii în pereți, așteptând să iasă vinovații la iveală. Alteori m-am considerat eu însumi vinovat de tot și toate și m-am suit pe cel mai înalt deal, gata să mă las pradă gravitației. Uneori am blamat. Alteori am apărat. Uneori am greșit. Alteori am împlinit. Uneori nu am fost eu. Alteori am fost prea plin de mine. Uneori am fost ghețar. Alteori am fost vulcan. Astăzi am încrederea și speranța că am găsit un echilibru în toate. Nu mai vreau să trăiesc complicat și redundant. Vreau zâmbet, vreau brațele tale în jurul meu, vreau somn de zi și somn de noapte la pieptul tău.

Să mă ierți, copil drag, pentru clipele în care nu am fost cel ce sperai să fiu. Sau pentru clipele în care am făcut ca drumul nostru să pară greu. Sau pentru acele momente când nu am avut răbdare sau înțelepciune. Nu am vrut să te rănesc. Nu am știut să fiu altfel. Eu mă învățasem de prea multă vreme să mă apăr cu garda jos, să privesc durerile și să aștept să treacă. Nu am știut că pot fi puternic. Credeam că trebuie să mă autodistrug pentru a mă pedepsi pentru ceea ce facusem sau nu facusem în viața mea. Nu am știut că scopul vieții nu este să scriem bine despre tristețe, ci să trăim prezentul, cu toate pânzele sus, cu speranță și zâmbet în suflet. Acum știu! Încă mai sper în nesiguranța mea ca într-o zi să îmi spui că m-ai iertat și că este totul ok, chiar dacă mi-ai spus asta de atâtea ori, non-verbal…

Acum știu și aleg să îți zâmbesc mereu. Te iubesc, om drag! Îți mulțumesc că îmi ești!

Para sempre seu, minha amada!

Advertisements

Desculț. Iubesc.

Calc cu pleoapa dreaptă pe asfaltul fierbinte al căpruiului tău. Nu știu unde a început, însă știu că este fără de sfârșit. Pleoapa stângă pășește și ea, ușor timidă. A început ploaia. Ambele mele pleoape sunt acum captive în șotronul căpruilor tăi.

Două tălpi ce nu vor părăsi nicicând acest pământ sfânt ce aduce aminte de liniștea copilăriei …

Te iubesc.

Adieri

Mi-e toamnă cum nu a mai fost de mult
și toate-așa frumoase-mi par;
mâinile noastre-îmbrățișate sunt,
ca frunze, zboară iar.

Multicolor tablou pe străzi plouate
pe unde pași s-au tot pierdut;
copiii ne învață zâmbete curate,
fericiri, deja, s-au așternut.

Îmi vine-n minte-un dans necunoscut
de care nu am auzit vreodat’
și mi-ar plăcea s-avem brațe de lut,
să ne-adunăm neîncetat.

M-aș aduna cu tine-ntr-un întreg
și-am deveni un NOI interstelar;
tristeți nu mai cunosc, de astăzi le reneg,
pe-aleile șoaptelor tale, veșnic sunt hoinar.

Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars…

Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars și îi șoptești “respiră!”…

Nu știu cum este posibil ca ochii tăi să fi văzut atât de departe, căci parcă nici eu nu mă mai conștientizam. Îmbrăcat cu mine însumi, încă mă căutam bezmetic și totuși cu pâlpâiri tot mai sărace – prin holuri, pe podele, prin fotolii, pe scaune murdare din gări pustii… Nu știu cum ți-ai putut da seama că se risipește. Nu știu, nu îmi pot închipui ce fel de magician ești, de ai gândit că rupând jumătate dintr-un plămân de-al tău vei salva o inimă… La rândul său, el era pe jumătate ars, din cauza risipei de energie din anii în care ai căutat o altitudine potrivită pentru privit cu zâmbetul pe buze lumea întreagă…

Dăruind, primești, se pare. Puținul tău a fost mai mult decât nimicul meu. Puținul tău a fost de ajuns pentru a face din nimicul meu ceva-ul nostru… Creându-ne pe noi, ai reușit să găsești altitudinea potrivită, la poalele săruturilor noastre tremurânde. Ai zâmbit. Am respirat. Am învâțat la rândul meu să zâmbesc.

Mi-ai atins inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars, iar astăzi îți șoptesc “mulțumesc!”…

Ți-aș spune că te iubesc

Ți-aș spune că te iubesc,
dar nu am timp –
existența însăși mi-e captivă,
în fericire,
iubindu-te!

Ce ar fi norii fără Cer?!

Îți zăresc căpruiul și simt cum soarele roșu, timid și ud al dimineții începe să-mi alinte pielea. Privesc valurile cum își întind brațele către aripile micilor îngeri ai plajei și le ascult simfonia tăcerilor nemaiascunse. Tac! Te simt! Te văd! Te înconjor cu respirația gândului ușor, având încă în suflet reverberația cortinei ce cu o seară înainte se lăsase deasupra albastrului devenit deodată întuneric.

Jocul razelor de soare atinge apogeul. Privesc infinitul de deasupra ființei mele umile. Ce m-aș face eu, un biet îndrăgostit, fără Cer?! Ce ar fi norii visurilor mele fără un Cer pe care să se sprijine?!

Ce aș fi eu fără tine?! Oase pierdute de trup, rătăcite în pământuri prea uscate pentru a putea da vreodată naștere unui alt Eu…

Te iubesc cu ambii ochi, cu ambele mâini, cu întreaga-mi gură, cu întregu-mi trup, cu toate gândurile și toate expresiile cordului meu.

Te privesc cu ochi de Luca și Maria ce încă visează cuminți să ne descopere. Îți acopăr gura cu poveștile pictate pe buzele-mi însetate de viață și respir ușor, mirat de propria mea existență.

Tu aparții Cerului, visurilor și frumosului, iar eu îți aparțin ție, om drag.

Te iubesc!

Îți mulțumesc!

2016-07-14 05.50.30

De tine

Mi-e dor de ochii tăi,
de buze dulci și moi,
de Cerul fără nor –
de chipul tău mi-e dor

………………….

%d bloggers like this: