Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: te iubesc

Desculț. Iubesc.

Calc cu pleoapa dreaptă pe asfaltul fierbinte al căpruiului tău. Nu știu unde a început, însă știu că este fără de sfârșit. Pleoapa stângă pășește și ea, ușor timidă. A început ploaia. Ambele mele pleoape sunt acum captive în șotronul căpruilor tăi.

Două tălpi ce nu vor părăsi nicicând acest pământ sfânt ce aduce aminte de liniștea copilăriei …

Te iubesc.

Advertisements

Adieri

Mi-e toamnă cum nu a mai fost de mult
și toate-așa frumoase-mi par;
mâinile noastre-îmbrățișate sunt,
ca frunze, zboară iar.

Multicolor tablou pe străzi plouate
pe unde pași s-au tot pierdut;
copiii ne învață zâmbete curate,
fericiri, deja, s-au așternut.

Îmi vine-n minte-un dans necunoscut
de care nu am auzit vreodat’
și mi-ar plăcea s-avem brațe de lut,
să ne-adunăm neîncetat.

M-aș aduna cu tine-ntr-un întreg
și-am deveni un NOI interstelar;
tristeți nu mai cunosc, de astăzi le reneg,
pe-aleile șoaptelor tale, veșnic sunt hoinar.

And you let her go…

Au fost patru ani și jumătate fantastici. Cu bune și rele, dar fantastici. Au fost patru ani și jumătate în care am învățat să râd (nu doar să zâmbesc), să ajut, să ascult, să iubesc, să creez emoții frumoase, să ofer mai mult decât primesc… Au fost ani care m-au făcut să fiu un om mai bun, mai răbdător, mai așezat.

Ea, a fost o minune. Pentru mine, este prima minune pe care am văzut-o și chiar am simțit-o. Nu credeam că un astfel de om există. Ne-am “lovit unu de celălalt” prin intermediul blogului, prin intermediul poeziilor mele triste, ne-am cunoscut în Herăstrău cu câte o sticlă mică de Coca-Cola în față și ne-am început povestea în Tineretului, sub vraja unui copac care va rămâne special de acum încolo.

Am colorat, am desenat, am dansat, am cântat, am urlat, am tăcut, am râs, am plâns, ne-am îmbrățișat, am clădit amintiri, am adunat apusuri, răsărituri, fericiri, tristeți, speranțe, disperări, începuturi și sfârșituri. Astăzi, ne aflăm în fața ultimului sfârșit. Celui care contează cu adevărat. Și nu pot crede că este adevărat…

După aproape cinci ani de zile, mă văd obligat să învăț din nou să merg, după ce în tot acest timp am fost cărat pe brațe de iubirea și grija unui om care s-a născut pentru a avea grijă de ceilalți. Scriu și plâng. Știu că nu am fost cel mai bun iubit, știu că uneori nu am avut grijă de ea așa cum ar fi trebuit, știu că uneori am fost mai rece sau mai dur în exprimare, dar dorința mea a fost întotdeauna să am grijă de ea. Piticot, am vrut întotdeauna să am grijă de tine și să te fac fericită. Și să mă ierți te rog că nu ți-am mai scris… M-am lăsat păcălit de tristețile mele filosofice și literare și am uitat să trăiesc fericirea reală și importantă… Să nu mă uiți și să nu îți pară rău că m-ai cunoscut!… Te rog din suflet.

Îmi este imposibil să privesc în jurul meu. Biblioteca este pe jumătate goală acum. Toate cărțile tale au dispărut, tabloul frumos cu noi a dispărut, tu ai dispărut. Eu am fost un prost care la un moment dat a obosit și a spus că e mai bine așa… Acum mă rostogolesc și mă zvârcolesc în propriile mele regrete, dar știu că este redundant. Poate este, totuși, mai bine așa…

Patul nu mă mai încălzește, oglinda nu mă mai privește, de pe masă au dispărut bunătățile pe care tu mi le făceai cu atâta drag… La ora 17, când plec de la muncă, nu mă mai așteaptă nimeni în fața scării. Nu mă mai sună nimeni să îmi spună să iau pâine. Nu mă mai sună nimeni să mă întrebe dacă mai întârzii.

Azi nu mai am pe nimeni. Familia este standard. Familia este acolo dintotdeauna. Tu, iubito, nu ai fost niciodată standard. Tu ai fost un premiu. Un trofeu. O minune. Un om pe care îl voi admira și respecta toată viața.

Ai fost, ești și vei rămâne. Te iubesc!

Plâng. Nu mai pot scrie. Rămâi cu bine, om minunat!

 

Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars…

Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars și îi șoptești “respiră!”…

Nu știu cum este posibil ca ochii tăi să fi văzut atât de departe, căci parcă nici eu nu mă mai conștientizam. Îmbrăcat cu mine însumi, încă mă căutam bezmetic și totuși cu pâlpâiri tot mai sărace – prin holuri, pe podele, prin fotolii, pe scaune murdare din gări pustii… Nu știu cum ți-ai putut da seama că se risipește. Nu știu, nu îmi pot închipui ce fel de magician ești, de ai gândit că rupând jumătate dintr-un plămân de-al tău vei salva o inimă… La rândul său, el era pe jumătate ars, din cauza risipei de energie din anii în care ai căutat o altitudine potrivită pentru privit cu zâmbetul pe buze lumea întreagă…

Dăruind, primești, se pare. Puținul tău a fost mai mult decât nimicul meu. Puținul tău a fost de ajuns pentru a face din nimicul meu ceva-ul nostru… Creându-ne pe noi, ai reușit să găsești altitudinea potrivită, la poalele săruturilor noastre tremurânde. Ai zâmbit. Am respirat. Am învâțat la rândul meu să zâmbesc.

Mi-ai atins inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars, iar astăzi îți șoptesc “mulțumesc!”…

Ți-aș spune că te iubesc

Ți-aș spune că te iubesc,
dar nu am timp –
existența însăși mi-e captivă,
în fericire,
iubindu-te!

Ce ar fi norii fără Cer?!

Îți zăresc căpruiul și simt cum soarele roșu, timid și ud al dimineții începe să-mi alinte pielea. Privesc valurile cum își întind brațele către aripile micilor îngeri ai plajei și le ascult simfonia tăcerilor nemaiascunse. Tac! Te simt! Te văd! Te înconjor cu respirația gândului ușor, având încă în suflet reverberația cortinei ce cu o seară înainte se lăsase deasupra albastrului devenit deodată întuneric.

Jocul razelor de soare atinge apogeul. Privesc infinitul de deasupra ființei mele umile. Ce m-aș face eu, un biet îndrăgostit, fără Cer?! Ce ar fi norii visurilor mele fără un Cer pe care să se sprijine?!

Ce aș fi eu fără tine?! Oase pierdute de trup, rătăcite în pământuri prea uscate pentru a putea da vreodată naștere unui alt Eu…

Te iubesc cu ambii ochi, cu ambele mâini, cu întreaga-mi gură, cu întregu-mi trup, cu toate gândurile și toate expresiile cordului meu.

Te privesc cu ochi de Luca și Maria ce încă visează cuminți să ne descopere. Îți acopăr gura cu poveștile pictate pe buzele-mi însetate de viață și respir ușor, mirat de propria mea existență.

Tu aparții Cerului, visurilor și frumosului, iar eu îți aparțin ție, om drag.

Te iubesc!

Îți mulțumesc!

2016-07-14 05.50.30

De tine

Mi-e dor de ochii tăi,
de buze dulci și moi,
de Cerul fără nor –
de chipul tău mi-e dor

………………….

%d bloggers like this: