Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: te iubesc

Cosinus de ea – cosinus de eu = dor de noi

Aș vrea să fie mereu dimineață, să deschid ochii lângă ea, să îi privesc zâmbetul simplu, cald și copilăresc. Este zâmbetul spălat de liniștea nopții… Aș vrea să mă găsesc și să mă regăsesc în fiecare clipă la malul îmbrățișărilor ei, acolo unde “acasă” are cu adevărat sens. Îmi este dor să îi mângâi obrajii ce îmi inspiră copilărie, soare, zâmbet, fericire, libertate, visare, speranță, siguranță. Îmi este dor să simt atingerea eternității în clipa fiecărui sărut cuminte și totodată sălbatic, liber, purtător de aripi ce ar înălța orice suflet.

O iubesc cu toată ființa mea. O iubesc așa cum un actor iubește scena, așa cum un pictor iubește culorile, așa cum un copil își iubește mama, așa cum Cerul iubește Marea, așa cum un poet iubește orizonturile invizibile. O iubesc și sunt tot mai convins de faptul că trebuia să o întâlnesc pe ea pentru a fi fericit. Fericirea nu vine aunci când o chemi. Ea vine singură, atunci când consideră că vei ști să o prețuiești. În cazul meu, a venit în acea zi minunată de iulie… Cât de fericit am devenit atunci!

Sunt fericit și îi datorez totul îngerului cu chip de om care m-a salvat.

Te iubesc!

Îmi este dor să reînviem la malul izbucnirilor reci

IMAG3677

Îmi este dor de ochii tăi frumoși, căprui, calzi, care, deși sunt tot mai triști, nasc fericiri în ochii cu care te privesc mereu fascinat, mereu dezarmat, mereu tăcut, mereu însetat de liniștea pe care nu o pot sorbi decât de pe buzele irișilor tăi cu care îmi săruți ființa…

Îmi este dor să ne desprindem picioarelele și sufletele de pe asfaltul sepulcral și să aterizăm pe nisipul ușor rece și umed de la malul nopții lui septembrie, unde să stăm întinși pe spate, să privim cerul plumburiu și să ascultăm tristețea și singurătatea pe care pescărușii le urlă atât de sfâșietor… Îmi este dor să mi se sfărâme sufletul pe o bucată de hârtie, acolo pe nisip și să visez himere îmbrățișate de realitate…

Mi-e dor de scoicile aspre care gem atât de cutremurător atunci când pășim pe lângă ele cu tălpile noastre ușoare, de copii liberi, parcă strigându-ne să le adunăm pe toate într-un buzunar secret la piept…

Îmi este dor de fiori pe care nu i-am simțit niciodată și abia aștept să reîmbrățișez trupurile reci și ude ce se înalță dinspre depărtări și se izbesc de mal și de stânci, obosite și totuși mereu mândre…

Îmi este dor să reînviem.

Apusul există pentru a se transforma în răsărit

Mi-aș tăia mâinile, căci nu au știut să îți mângâie chipul obosit; mi-aș lăsa ochii să orbească, căci nu au știut să îți vadă durerile; mi-aș lăsa buzele să se usuce, căci nu au știut să îți sărute rănile; mi-aș izgoni sufletul în tenebrele Siberiei, căci nu a știut să îl liniștească pe al tău…

Dar nu o voi face! Mâinile mele vor învăța adresa obrajilor tăi și le vor oferi atingerile după care tânjesc; ochii mei vor privi dincolo de superficial și vor vedea fiecare tremur; buzele mele îți vor acoperi și îți vor vindeca în timp toate rănile; sufletul meu va învăța să înțeleagă valurile mării agitate și le va transforma în cântece de leagăn care îți vor liniști ființa

Te iubesc și o voi face până ce ultima firimitură de os mi se va risipi în pământ.

Gând CLX

Iubind o femeie, iubesc femeia! Dincolo de ochii ei se așterne pustiul. Nu mai există femei, există doar ea, femeia!

210820122117

Îmbrățișarea ta avea aromă de Tibet

Îmi place să te strâng în brațe cu setea Bărăganului lui August și să mă privesc în oglindă…. Căpruiul mă face să mă simt un barbat norocos. Cel mai norocos!

Aș vrea să fie noapte, să întindem mâinile spre Cer și să culegem toate stelele, după care să modelăm un Soare, ca din plastilină. Să tac sub vraja tunetelor tăcute din pieptul tău, să simt adierea ușoară a frumosului și să visez marea, plaja, scoicile și valurile noastre…

Aș vrea ca brațele mele să îți șoptească cel mai pur “te iubesc” și să îți spună că îmi pare rău că uneori nu am știut să fiu un om frumos…

Îmi este dor de Tibetul îmbrățișărilor tale…

Te iubesc! Acum, mâine, mereu!

Ești singura și ultima mea adresă!

Căpruiul sufletelor născute pentru a se întâlni

Ochii ei continuă să fie un mister pentru mine. I-am privit de atâtea ori și am umblat atât de mult pe câmpurile ce se întind la poalele căpruiului din interior, însă parcă niciodată nu ajung să îi cunosc destul. Sunt întotdeauna mai calzi, mai frumoși, mai strălucitori, mai vii, mai blânzi. Are ochii îngerului care a coborât din Cer și și-a primit aici aripile, având datoria de a mă învăța zborul. Ea este femeia! Ea este îngerul! Nu există îngeri, nu există femei! Există îngerul, există femeia!

Dincolo de ochii ei – neant. Necunoscut. Infinit tulburător. Frică. Singurătate. Rătăcire.

Iubirea nu se învață la școală. Nici pe stradă, nici oriunde altundeva. Iubirea se întâmplă deodată și se trăiește, aici și acum, cu speranțele îndreptate către viitor.

Fericirea nu se vinde la tarabă. Fericirea se naște în noi și se împarte – printr-un zâmbet, printr-o atingere, printr-o privire, printr-o șoaptă, printr-un gând, printr-un sărut, printr-o îmbrățișare, printr-o iubire, prin liniște, prin amândoi-ul de toate clipele.

Dar ce sens mai au cuvintele?!

Te iubesc și îți mulțumesc că ești, că îmi ești, că ne suntem!

I want the world to stop

…and I want – a.k.a. need – you in my arms…

%d bloggers like this: