Aș scrie despre moarte, însă nu pot scrie despre un concept care mă menține viu; nu știu a scrie decât despre ceea ce mă ucide, consumă, înstrăinează și depersonalizează, așa că scriu despre viață și timpul său. Timpul nu există decât în viață-sfârșitul aparține întotdeauna vieții, niciodată morții….
Ploape de sânge se vor închide din nou peste ochiul numit pământ, iar bocetul norilor se va vedea de la ferestrele prăfuite de trecerea anilor clipelor seci. Poeții își vor ridica penițele și vor vitupera din nou fericirea, împlinirea sau frumosul, revărsând un ocean de fiori reci, melancolici, devastatori peste deșertul cotidianului anodin și monoton. Versurile își vor recăpăta verbele și virgulele, ființe se vor transfigura și descompune spre a renaște din flăcări mai arzătoare decât iadul necuvintelor scăldate în întuneric, cimitirele vor rechema toți pașii rătăciți și le vor oferi liniștea după care tânjesc toți cei cu degetele tocite de prea multe strofe plânse pe umerii Timpului.
Doamne, cât de dor îmi este de anotimpul pleoapelor de sânge!
(În anotimpul pleoapelor de sânge, traiectoriile gandului sunt infinite)
Viața este aici. Privim orizontul albastru și suspinăm ușor, sperând ca timpul ce va trece până la următoarea întâlnire cu marea să se scurgă cu pași rapizi, nevăzuți. Privim copiii albi cu aripi onirice zburând deasupra infinitului, sub pătura protectoare a celuilalt infinit… Am privit pentru prima oară soarele renăscând din repărtările reci. Dansul micilor noștri copii ne-a călăuzit gândurile spre lumi neînchipuite și ne-a asigurat că minunile există. Trăim o minune. Suntem minuni. Ne întâmplăm în fiecare clipă și murim doar atunci când uităm să fim fericiți pentru simplul fapt că suntem… Viața este aici și aici va rămâne… FERICIRE ÎN DOI. ZBOR LIBER. REÎNTÂLNIRI. VALURI. COPII ALBI ÎNARIPAȚI. RĂSĂRIT. ZÂMBETE. TĂCERI. SIMPLITATE. VISURI. CUVINTE. NOI DOI. CER. ÎNGERI. LIBERTATE. (20.04.2015) 
Brațele noastre se întâlniseră atunci
și se-aruncaseră la rândul lor
unele în brațele celorlalte,
formând un cerc uriaș
cu raza pornind din suflete
și sfârșindu-se acolo,
în nesfârșitul infinit al timpului nostru.
Vituperez timpul efemer…
Îmi simt trupul izgonit din trăsura timpului și a materiei. Aud culori rostogolindu-se într-un curcubeu funebru într-o zare îndepărtată și mult prea rece. Pașii au uitat să mai lase urme de data asta, iar pământul îmi zâmbește demonic atunci când îl calc ca un zevzec, fără vreo matematică anume. Din când în când, îmi reînviez fragmente dintr-un trecut ce pare să nu fi existat niciodată, dar îl reneg în clipa imediat următoare, spre a nu cădea în păcatul unei autodistrugeri melancolizate. Mi-e frig și vid; privesc nevăzutul așa cum ar privi un bețiv cărările ce-l duc spre oriunde și totuși spre nicăieri. Mă descompun treptat și mă las devorat de timp și vânt. Eu nu mai sunt. Eu nu mă mai simt…
Intrăm ca niște proști ce suntem într-un hotel ciudat și dărăpănat, aruncăm câteva priviri tăcute și ne cazăm în cele mai întunecate și îndepărtate camere. Lăsăm frunzele să cadă veștejite din tavan, vântul să zbiere demonic prin ferestrele întredeschise, ploaia să inunde pereții și așa murdari și scorojiți… Doamne, cât de proști suntem noi, oamenii! Ne prindem cu două mâini de balustrada ce ne ține captivi într-un spațiu temporal care, fără să ne dăm seama, ne ucide încet-încet… Ar fi trebuit să nu intrăm niciodată pe ușa rece a hotelului. Ar fi trebuit să ne continuăm drumul, să privim Cerul, apele, Pământul, oamenii……… dar n-am făcut-o! Niciodată nu o facem când trebuie… Intrăm, supraviețuim o perioadă, murim un pic, murim încă un pic și jumătate, după care, cu un ultim strop de rațiune, ne aruncăm de la ultimul etaj – că deh!, ne-am ales cele mai bune camere – și suportăm consecințele trezirii forțate la realitate…
Ce proști sunt oamenii câteodată!…..
Sursa imaginii: Pinterest.com
Izbucniri 