Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: timp

În jur, doar moartea mai zâmbește

 

Undeva,

într-o cameră modestă,

cu pereți murdari,

moartea zâmbește

și stă de vorbă cu un bătrân.

Pe un deal,

un copac trist

se aruncă la pământ

și tace –

a obosit să tot înflorească.

Pe asfalt,

căzut de la ultimul etaj al verbului,

își dă ultima suflare

un poet.

Totul în jur se îndreaptă către moarte…

Advertisement

Tu ești singurul înger ce zboară cu aripile crescute pe spatele altcuiva!

Ți-ai așezat aripile ușoare și albe pe spatele meu brăzdat de trecerea timpului și singurătate, după care ai zburat! Cât de frumos e aici sus, iubito!

Îți mulțumesc!

Timpul care trece

Îmi ascult ceasul mic și vechi,
îmi aud timpul cum fuge –
tic-tac –
și îmi văd moartea apropiindu-se ușor,
cu pași micuți,
pășind cu un mic zgomot pe străzile murdare –
tic-tac!
Și tac!…

Gând CXII

Time isn’t just money! Time is life!

( Timpul nu costă doar bani! Timpul costă viață )

O toamnă ce mă invadează

Tavanul se crapă ușor și lacrimi reci poposesc pe podeaua camerei mele mereu prea goale. Prin scorburile făcute de ploaie alunecă sute de frunze orfane și triste, iar tălpile-mi uscate de singurătatea propriilor pași ating acum covorul umed, cu colorit vetust… Ce toamnă s-a făcut în camera mea mereu goală! Doar o băncuță veche și uitată de timp mi-ar mai trebui… Ce poezie, în sufletul meu! Câte morți se nasc și câte vieți se pierd! Câte iubiri se urlă și câte disperări se plâng! Ce toamnă! Ce poezie!…

Sursa foto: Pinterest.com

Călăii timpului

“Fără să-mi dau seama, timpul a tras frâna de mână, iar acum ne privește cu indivie. Credea că ne poate ucide, că e suveran, că poate face ce vrea cu noi, precum un păpușar. S-a înșelat! Cu fiecare sărut, cu fiecare îmbrățișare, cu fiecare cuvânt, cu fiecare vis căruia îi dăm naștere, un nou cuțit se înfige în plămânii timpului. Cât de curând, își va da și ultima suflare, scuipând sângele celor pe care i-a torturat de-a lungul vremii.” ( Fragment din articolul “În brațele unei priviri”, scris la data de 24 noiembrie 2012 )

Prezent mult prea grăbit

Ne unim trupurile și materia printr-o îmbrățișare și sperăm să rămânem așa. Dar vine viitorul cu incertitudinea lui și ne aruncă în aer blocul de speranțe. Ne privim în ochi ca și cum ne-am privi în oglindă, ne ținem de mâini ca și cum ne-am ține de viața însăși, facem import și export de gânduri și sentimente, împărțim aceeași felie de dragoste, dar parcă ceva e în neregulă. Un singur lucru poate fi în neregulă: un prezent mult prea grăbit. Nu apucăm bine să transcriem tabelul lui Mendeleev, că totul ia foc în secunda în care viitorul își bagă coada și ne vedem nevoiți să ne întoarcem privirile, să ne lăsăm mâinile reci, să ne dezîmbrățișăm, să ne oferim ultimele săruturi… Mă gândesc, oare când s-o naște geniul care să inventeze prezentul infinit?!…

%d bloggers like this: