O așteptare violentă

“Și mă gândesc că mi-ar trebui o viață de durata unei morți pentru a recupera clipele pierdute în așteptarea violentă de atunci când nu ne vedem…”

S-a cerut o continuare a precedentului articol! Așadar, iată:

Mă gândesc că așteptarea ce se scurge obsedant și violent atunci când nu ne vedem îmi tulbură zilele, nopțile, diminețile, serile… Clepsidra este întoarsă de ceva vreme, însă nisipul parcă refuză să curgă, timpul s-a oprit fără avertisment. Îți caut privirea, zâmbetul, sărutul, îmbrățișarea, tăcerea, cuvintele, șoaptele, suspinul, lacrimile, mâinile, fruntea, trupul, sufletul. Te caut prin mlaștina asta în care mă scufund cu fiecare pas pe care îl fac… Înaintez pe teritoriul timpului stătut, pe pământul așteptărilor violente și simt cum întreg corpul îmi devine greu. În curând, nu mă voi mai putea mișca. Voi rămâne prins în ceaunul de pământ al absenței tale și mă voi stinge la foc mic…

Mi-e dor. Urlu. Te caut. Bâjbâi prin întuneric și noroi. Mă îndepărtez de viață, încep să mă descompun în mii de doruri sângerânde…

Ce aș mai putea spune oare?!… E o așteptare violentă….

 

Advertisement

Creionul meu e ros de vreme

Creionul meu e ros de vreme,
cărbunele a plâns întruna;
Acu-i bătrân și rău se teme
că o să-l părăsească mâna.

Am plâns cu el pe foi întregi,
am iscălit cu sânge;
acum venit-au timpuri reci,
acu-i bătrân și plânge.

Dar nu îl voi lăsa nicicând,
rămânem frați de cruce;
Voi scrie chiar și tremurând
și împreună ne vom duce.

Cel mai mare criminal din istorie rămâne în libertate!

A ucis oameni nevinovați. A ucis oameni vinovați. A ucis copii, părinți, bunici, prieteni, persoane dragi. A ucis cu sânge rece sau dezinteresat. De cele mai multe ori din datorie, de multe ori din plăcere. A ucis în miezul zilei, în toiul nopții, pe stradă, în casele oamenilor, pe ape, în aer. A ucis toate tipurile de ființe vii – flori, animale, oameni.. A ucis speranțe, a ucis visuri, a ucis “viitor-uri”, a ucis zâmbete. Nu a avut nevoie de premeditări – Veni, vidi, vici! Nu a fost impresionat de lacrimi, scuze, rugăminți, îngenuncheri sau promisiuni. A lăsat în urmă dureri, regrete și doruri imense. A avut, la rândul său, 6 copii – Demeter, Hestia, Hera, Hades, Poseidon și Zeus. Nici cu ei nu se comporta tocmai părintește. În fine! Date fiind aceste fapte, eu, în calitate de viitoare victimă a sa, îl denunț pe Cronos și cer să fie executat aici, acum!

Agonizez

Suntem departe. Separați. Camera e goală, pereții sunt reci, ferestrele sunt triste, eu tac. Aș vrea să urlu, să mă exprim într-o disperare apocaliptică, însă am uitat cum se urlă. Nu pot urla, nu pot plânge; mă pot doar cutremura. Mă cutremur și mă pierd în disperarea neurlată, mă iau cu mâinile de cap și încerc să opresc vârtejul ce mă duce spre prăpastie. Obosesc și nu mai pot schița niciun gest. Rămân întins pe podea și aștept ca timpul să se îndure de noi, să ne aducă din nou împreună, cât mai repede. Între timp, agonizez…

Timp grăbit

Mă uit și eu, cu-nfrigurare,
la timpul ăsta care fuge
și văd atâtea lacrimi care
n-apucă să se mai usuce.

Mă uit în ochii tăi, iubito,
privesc la focul cel căprui
și-aș vrea ca viața ce-am trăit-o
să nu rămână-a nimănui.

Aș vrea ca-n zilele viitoare
copii să ne aducă roze,
să spună mândri “știți voi oare
că vă simțim chiar și prin poze?”

Mă uit în ochii voștri, mamă,
în ochii tăi și ai lui tata;
surâsul vi l-aș vrea în ramă,
să pot zâmbi când simt că-i gata.

Mă uit cum se grăbește moartea,
cum ne alege rând pe rând
și-aș vrea, atunci când vine noaptea,
să vă aud pe toți cântând.

Să știu că timpul, chiar de fuge,
pe voi nu mi vă poate lua;
chiar dacă trupul mi se duce,
cu voi, sufletul-mi va cânta.

Prezentul fuge

Uneori ceasul meu plânge
Secundele lasă-n urma lor sânge
Prezentul cedează, coloana-i se frânge
Atunci când viitorul, prea mare, asupra lui se răsfrânge
…………………………………….
Aș vrea ca prezentul să fie etern, să nu se termine niciodată, să nu îmbătrânim niciodată. Să fim nemuritori…

Deveniserăm eterni!

Timpul se spărsese în bucăți,
în firimituri mai mici decât boabele de orez,
în milioane de cioburi
formate din minute părăsite de esență,
lipsite de importanță.
Viața,
așa cum o știam și o știai,
încetase să mai respire.
Era începutul unui nou drum,
sfârșitul unui fost drum strâmb la infinit,
scânteia ce avea să aprindă torța,
flacăra viețuirii,
ci nu doar a supraviețuirii.
Atunci,
timpul,
spart în miliarde de atomi străini unii de alții,
își luă mâna de pe sufletele noastre
și ne eliberă de sub jugul punctului final.
Deveniserăm eterni!