Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: toamna

Adieri

Mi-e toamnă cum nu a mai fost de mult
și toate-așa frumoase-mi par;
mâinile noastre-îmbrățișate sunt,
ca frunze, zboară iar.

Multicolor tablou pe străzi plouate
pe unde pași s-au tot pierdut;
copiii ne învață zâmbete curate,
fericiri, deja, s-au așternut.

Îmi vine-n minte-un dans necunoscut
de care nu am auzit vreodat’
și mi-ar plăcea s-avem brațe de lut,
să ne-adunăm neîncetat.

M-aș aduna cu tine-ntr-un întreg
și-am deveni un NOI interstelar;
tristeți nu mai cunosc, de astăzi le reneg,
pe-aleile șoaptelor tale, veșnic sunt hoinar.

Gând CLXXV (distih)

Iată, a venit toamna –
din crengi, dureri se-aruncă-n gol…

Plecare

Într-o toamnă voi suna din corn de veac balada
celor care vor ca într-un imn cu mine
să alunge din pupilele lor strada
cu noianul ei de grețuri citadine.

De la Soare-Apune, sau din Răsărit
vom urca spre înălțimi, pe căi deșarte,
să atingem asprul duh împodobit
cu lumini țesute dintr-o nouă carte…

(Ernest Verzea – “Îmblânzitorul mușcătoarelor neliniști”, 2002)

În prefață, autorul, bunicul meu și totodată tatăl mătușii mele Marie-Beatrice, spune: “Fiicei mele Marie-Beatrice, care, cu toate apăsările anilor, iubește încă poezia.”

Ca un blestem, cu părere de rău și dor imens deja, va trebui ca în curând să adaug:”[…]care, cu toate apăsările anilor, a iubit poezia

Timpul nu mai are răbdare…

Poeții se descompun toamna

Ploape de sânge se vor închide din nou peste ochiul numit pământ, iar bocetul norilor se va vedea de la ferestrele prăfuite de trecerea anilor clipelor seci. Poeții își vor ridica penițele și vor vitupera din nou fericirea, împlinirea sau frumosul, revărsând un ocean de fiori reci, melancolici, devastatori peste deșertul cotidianului anodin și monoton. Versurile își vor recăpăta verbele și virgulele, ființe se vor transfigura și descompune spre a renaște din flăcări mai arzătoare decât iadul necuvintelor scăldate în întuneric, cimitirele vor rechema toți pașii rătăciți și le vor oferi liniștea după care tânjesc toți cei cu degetele tocite de prea multe strofe plânse pe umerii Timpului.

Doamne, cât de dor îmi este de anotimpul pleoapelor de sânge!

(În anotimpul pleoapelor de sânge, traiectoriile gandului sunt infinite)

George Bacovia – Moină

Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge –
Şi ninge, şi plouă.

Şi noaptea se lasă
Murdară şi goală;
Şi galbeni trec bolnavi
Copii de la şcoală.

Şi-s umezi pereţii,
Şi-un frig mă cuprinde –
Cu cei din morminte
Un gând mă deprinde…

Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge –
Şi ninge, şi plouă.

Izbucniri așezate

Azi, ultima frunză s-a prăbușit –
Stau răstignite ecouri de mai;
Un vânt prea zănatec, spre noi s-a urnit;
Mai vino! Mai stai!

M-am așezat la poalele neantului și am visat fericirea

De prea multă toamnă,

devenisem ruginiu;

mă aflam în mijlocul unei sfâșieri goale,

fără început, fără sfârșit.

M-am așezat atunci la poalele neantului

și am visat fericirea.

Ea,

fericirea,

mă privea de dincolo de o fereastră ascunsă ochilor mei grei și negri;

nu aștepta decât să o visez…