De ce unii oameni sunt veșnic triști…

Suntem fire de gând în Ființa imensă care este viața. Uneori, suntem slabi. Uneori, agoniile ne obosesc și ne fac să renunțăm. Îmi imaginez un om trist, pustiit, rătăcit. Ajuns la finalul răbdării față de sine, comite singurul gest care i-ar putea oferi sentimentul de demnitate și eliberare. Se sinucide și lasă în urmă un bilet pe care scrie “îmi pare rău”, scurt, fără nimic în plus. Ajuns pe meleagul altor universuri, de undeva de departe, privește către ceea ce a rămas din ceea ce odată însemna familia sa. Părinții, frații, prietenii îl plâng și îl vor înapoi. Sunt devastați de durere. El, cuprins de remușcări, trăiește o nouă dramă. Cum a putut renunța atât de ușor! De data aceasta, nu se mai poate sinucide…

Cred în reîncarnare. Nu îmi pot imagina că viața poate exista fără ca eu să o conștientizez. Cred cu tărie că voi trăi în continuare, dar în alte dimensiuni, prin alți ochi, fiind predispus la diverse experiențe, în funcție de ceea ce fac sau gândesc în această viață. Fie recompensă, fie pedeapsă…

Consider că sufletul celui rătăcit și acum golit de orice urmă de viață, ajungând într-un nou trup, nevinovat, continuă să simtă durerea celor ce îl plâng pe cel plecat… Doar așa îmi pot explica tristețea și melancolia pe care unii oameni le poartă cu ei încă de la începutul vieții… Suntem suma sfâșierilor care ne-au luminat sau întunecat trecutul…

Advertisement

Melancolie

Este ora 01:20. Din tenebrele tăcerii se ridică glasul câtorva acorduri clasice. Ochii mei țintesc pereții, tavanul, fereastra, copacii de afară, ploaia ce transcede sufletele chinuite ale tuturor amanților versului. Ascult bătăile pașilor unei vioare și găsesc înauntru cel mai frumos cuvânt pe care îl știu acum – melancolie. Îmi dau seama că ne-am născut cu melancolia curgând prin vene precum Nilul prin Egipt – inevitabil.

Tânjim după ceea ce am fost înainte de a fi și nu vom mai putea fi niciodată.

Mintea umană este într-adevăr cel mai frumos lucru inventat vreodată – nu o vom putea pătrunde nicicând îndeajuns, iar asta ne obsedează. Iubim misterele. Probabil că melancolia este la rândul ei un mister. Misterul gândurilor pierdute dincolo de orice drum pe care l-am străbătut vreodată. Să îți fie dor de ceva ce nu ai simțit niciodată, să plângi cu lacrimi izvorâte din ochii unui orb, să cauți răspunsuri pentru care nici măcar nu s-au formulat vreodată întrebări… Aceasta este frumusețea melancoliei.

Se spune că m-am născut în zodia racului. În schimb, se simte că m-am născut în zodia obsesiilor trecutului netrăit nicicând.

Ea nu a fost făcută pentru a fi tristă

Mă gândesc tot mai des la zâmbetul ei. Atât de mare este deșertul care s-a întins între ultimul ei surâs și timpul prezent, încât îmi imaginez că este fericită și continui astfel să visez. Nu aș avea cum altfel. Refuz să cred că ea, omul vesel, optimist și vioi, poate cunoaște crizele umane de identitate atât normale pentru toți cei vii, însă nu și pentru ea. Ea nu a fost făcută pentru a fi tristă. Ea a deschis ochii spre a privi în sufletele celorlalți, pentru a privi natura, universul, Întregul, pentru a vedea frumosul din tot ceea ce respiră. Ea nu știe să fie tristă. Ea știe să zâmbească, să se bucure, să spere, să aibă încredere, să glumească, să fie copil. Se pare că știa… Azi, plumbul parcă îi apasă tot mai tare sufletul fragil. Parcă toamna, cu toate ploile și furtunile ei, și-a revărsat toată furia și și-a scuturat toți norii și copacii deasupra câmpiei căpruiului ei… Îmi este tot mai greu să înțeleg paradoxul în care se zbate. Iubește oamenii, însă îi este tot mai greu să se iubească pe sine. Iubește mugurii primăverii, însă refuză tot mai hotărât ideea că ea mai poate înflori. Iubește copiii, însă fiecare urlet infantil o deranjează tot mai mult; parcă îi este frică să mai lase copilul interior la joacă. Iubește, dar se teme tot mai tare de iubire… Are cele mai frumoase aripi, însă parcă a uitat zborul. Tocmai ea, care m-a învățat pe mine cum să mă înalț și cum să privesc în jur…

Uneori mă gândesc că poate în clipa în care m-a salvat s-a compromis pe sine. Acceptând să vindece un suferind, ea, o fire veselă, a devenit bolnavă de tristețea celorlalți. Nemaicunoscând până atunci acele emoții, nu a știut cum să le întâmpine. A devenit victimă fără voie.

Mă gândesc tot mai des la zâmbetul ei. Atât de dor îmi este să zâmbesc!…

Aritmetica descompunerii

Îmi simt trupul izgonit din trăsura timpului și a materiei. Aud culori rostogolindu-se într-un curcubeu funebru într-o zare îndepărtată și mult prea rece. Pașii au uitat să mai lase urme de data asta, iar pământul îmi zâmbește demonic atunci când îl calc ca un zevzec, fără vreo matematică anume. Din când în când, îmi reînviez fragmente dintr-un trecut ce pare să nu fi existat niciodată, dar îl reneg în clipa imediat următoare, spre a nu cădea în păcatul unei autodistrugeri melancolizate. Mi-e frig și vid; privesc nevăzutul așa cum ar privi un bețiv cărările ce-l duc spre oriunde și totuși spre nicăieri. Mă descompun treptat și mă las devorat de timp și vânt. Eu nu mai sunt. Eu nu mă mai simt…

Hotel autumnal al timpului trecut

Intrăm ca niște proști ce suntem într-un hotel ciudat și dărăpănat, aruncăm câteva priviri tăcute și ne cazăm în cele mai întunecate și îndepărtate camere. Lăsăm frunzele să cadă veștejite din tavan, vântul să zbiere demonic prin ferestrele întredeschise, ploaia să inunde pereții și așa murdari și scorojiți… Doamne, cât de proști suntem noi, oamenii! Ne prindem cu două mâini de balustrada ce ne ține captivi într-un spațiu temporal care, fără să ne dăm seama, ne ucide încet-încet… Ar fi trebuit să nu intrăm niciodată pe ușa rece a hotelului. Ar fi trebuit să ne continuăm drumul, să privim Cerul, apele, Pământul, oamenii……… dar n-am făcut-o! Niciodată nu o facem când trebuie… Intrăm, supraviețuim o perioadă, murim un pic, murim încă un pic și jumătate, după care, cu un ultim strop de rațiune, ne aruncăm de la ultimul etaj – că deh!, ne-am ales cele mai bune camere – și suportăm consecințele trezirii forțate la realitate…

Ce proști sunt oamenii câteodată!…..

 

 

 

Sursa imaginii: Pinterest.com

Și “te iubesc” n-ar fi de-ajuns…

Mă gândesc, dacă nu aș fi avut în față holograma unui viitor în care să îmi am locul bine stabilit, cum mi-aș fi putut trăi prezentul? Dacă nu ai fi fost tu, dacă nu am fi fost noi, dacă nu aș fi avut speranța zilei de mâine, ce savoare ar mai fi avut ziua de azi? Dacă nu m-ai fi privit cu ochii tăi căprui, dacă nu mi-ai fi oferit șansa să visez, cum aș fi putut aștepta eu noaptea? Cum aș fi putut trăi liniștit o zi întreagă, știind că noaptea va fi fără stele, fără vise, fără speranță?

Iubito, tu ai crezut în mine și o faci în continuare. Iar eu, la rândul meu, cred în tine. Cred în tine mai mult decât în mine însumi, tu ești viitorul meu. Cred în noi mai mult decât în orice. Cred în iubire. Fericirea există. Este ceea ce trăim noi, împreună.

Îți mulțumesc pentru trecut, îți mulțumesc pentru prezent, îți mulțumesc pentru viitor! Te iubesc!

Odihnă și fericire

Dacă nu aș fi obosit în timp, nu m-aș mai fi putut acum odihni. Ciudat sau nu, mă bucur că am suferit în trecut. Altfel, poate n-aș mai fi apreciat fericirea la adevărata ei valoare. Mulțumesc!