De ce unii oameni sunt veșnic triști…

Suntem fire de gând în Ființa imensă care este viața. Uneori, suntem slabi. Uneori, agoniile ne obosesc și ne fac să renunțăm. Îmi imaginez un om trist, pustiit, rătăcit. Ajuns la finalul răbdării față de sine, comite singurul gest care i-ar putea oferi sentimentul de demnitate și eliberare. Se sinucide și lasă în urmă un bilet pe care scrie “îmi pare rău”, scurt, fără nimic în plus. Ajuns pe meleagul altor universuri, de undeva de departe, privește către ceea ce a rămas din ceea ce odată însemna familia sa. Părinții, frații, prietenii îl plâng și îl vor înapoi. Sunt devastați de durere. El, cuprins de remușcări, trăiește o nouă dramă. Cum a putut renunța atât de ușor! De data aceasta, nu se mai poate sinucide…

Cred în reîncarnare. Nu îmi pot imagina că viața poate exista fără ca eu să o conștientizez. Cred cu tărie că voi trăi în continuare, dar în alte dimensiuni, prin alți ochi, fiind predispus la diverse experiențe, în funcție de ceea ce fac sau gândesc în această viață. Fie recompensă, fie pedeapsă…

Consider că sufletul celui rătăcit și acum golit de orice urmă de viață, ajungând într-un nou trup, nevinovat, continuă să simtă durerea celor ce îl plâng pe cel plecat… Doar așa îmi pot explica tristețea și melancolia pe care unii oameni le poartă cu ei încă de la începutul vieții… Suntem suma sfâșierilor care ne-au luminat sau întunecat trecutul…

Advertisement

Gând CLXXVII

Într-adevăr, știu că nu am prea multe; din fericire, simt că am totul.

Gând CLXX

Iubirea este cel mai frumos vers al poeziei universului.

Amor propriu

“Cel care nu se adoră pe sine însuși nu s-a născut încă. Tot ceea ce viețuiește se iubește pe sine; – altminteri de unde ar veni spaima care bântuie în adâncurile și pe suprafețele vieții? Fiecare e pentru sine unicul punct fix în univers. Iar cel care moare pentru o idee moare pentru că este ideea lui, iar ideea lui e viața lui.”

Avem nevoie de un coșmar pentru a deveni cu adevărat vii

Treziți dintr-un coșmar, după evadarea din jocurile macabre ale subconștientului nostru, ne aruncăm privirea în toate direcțiile, abia respirând, obosiți, însă având sentimentul că am scăpat, că am reușit, că nu am cedat. Abia în astfel de momente de bâlbâire emoțională și fizică, de rătăcire nocturnă, ne simțim cu adevărat vii. Visez o furtună care să lase în urmă o imagine atât de răvășitoare prin masacrul creat în mințile noastre, încât întregul univers să devină cu adevărat viu măcar pentru o jumătate de clipă. Ar fi de ajuns să ne simțim propriul trup căzând în gol spre un ocean de foc și cioburi, fie și în vis, pentru a ne trezi terifiați și vii. Nimic nu se compară cu momentul ce succedă furtuna coșmarului…

Căprui

Ochiul tău stâng,

copilul Soarelui și-al Lunii,

fierbinte precum pământul Bărăganului,

se ține de mână cu ochiul tău drept,

iubindu-l,

ocrotindu-l

și-mpărțind cu el fiecare fragment de univers.

Iar sufletul tău,

croit cu ață dulce, din esență de visare,

își aruncă-ntregul prin fereastra larg deschisă

a căpruiului –

jumătate stâng, jumătate drept.

Universul poetului

O cameră goală,
plină de absență,
un suflet pustiu,
vise pierdute…
O fereastră către neant,
un tavan ce prezintă un cer sinistru,
pereți murdari de pustiu,
un univers sângerând,
strigăte neauzite…
Perfect!
O tristețe perfectă;
fără ea, cum ar putea scrie poetul?

(Iunie 2012)