Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: valuri

Ce ar fi norii fără Cer?!

Îți zăresc căpruiul și simt cum soarele roșu, timid și ud al dimineții începe să-mi alinte pielea. Privesc valurile cum își întind brațele către aripile micilor îngeri ai plajei și le ascult simfonia tăcerilor nemaiascunse. Tac! Te simt! Te văd! Te înconjor cu respirația gândului ușor, având încă în suflet reverberația cortinei ce cu o seară înainte se lăsase deasupra albastrului devenit deodată întuneric.

Jocul razelor de soare atinge apogeul. Privesc infinitul de deasupra ființei mele umile. Ce m-aș face eu, un biet îndrăgostit, fără Cer?! Ce ar fi norii visurilor mele fără un Cer pe care să se sprijine?!

Ce aș fi eu fără tine?! Oase pierdute de trup, rătăcite în pământuri prea uscate pentru a putea da vreodată naștere unui alt Eu…

Te iubesc cu ambii ochi, cu ambele mâini, cu întreaga-mi gură, cu întregu-mi trup, cu toate gândurile și toate expresiile cordului meu.

Te privesc cu ochi de Luca și Maria ce încă visează cuminți să ne descopere. Îți acopăr gura cu poveștile pictate pe buzele-mi însetate de viață și respir ușor, mirat de propria mea existență.

Tu aparții Cerului, visurilor și frumosului, iar eu îți aparțin ție, om drag.

Te iubesc!

Îți mulțumesc!

2016-07-14 05.50.30

Gând CLXIV

Să nu lași valurile să izbească plaja gândurilor tale!…

Izbucniri infinite

O fotografie care mă descrie perfect. Probabil că fără aceste izbucniri nu aș fi putut aprecia fericirea, liniștea, șoaptele de dincolo de haos…

Îmi este dor să reînviem la malul izbucnirilor reci

IMAG3677

Îmi este dor de ochii tăi frumoși, căprui, calzi, care, deși sunt tot mai triști, nasc fericiri în ochii cu care te privesc mereu fascinat, mereu dezarmat, mereu tăcut, mereu însetat de liniștea pe care nu o pot sorbi decât de pe buzele irișilor tăi cu care îmi săruți ființa…

Îmi este dor să ne desprindem picioarelele și sufletele de pe asfaltul sepulcral și să aterizăm pe nisipul ușor rece și umed de la malul nopții lui septembrie, unde să stăm întinși pe spate, să privim cerul plumburiu și să ascultăm tristețea și singurătatea pe care pescărușii le urlă atât de sfâșietor… Îmi este dor să mi se sfărâme sufletul pe o bucată de hârtie, acolo pe nisip și să visez himere îmbrățișate de realitate…

Mi-e dor de scoicile aspre care gem atât de cutremurător atunci când pășim pe lângă ele cu tălpile noastre ușoare, de copii liberi, parcă strigându-ne să le adunăm pe toate într-un buzunar secret la piept…

Îmi este dor de fiori pe care nu i-am simțit niciodată și abia aștept să reîmbrățișez trupurile reci și ude ce se înalță dinspre depărtări și se izbesc de mal și de stânci, obosite și totuși mereu mândre…

Îmi este dor să reînviem.

Neliniști care ne liniștesc; visuri, valuri și pescăruși

Am ajuns la malul ei într-un suflet. Ea avea toane. Valurile se izbeau întruna de ziduri și stânci, iar pescărușii zburau în cerc, “un pas în față și doi înapoi”, nerenunțând la visul lor. Iubita își etala fericirea mai frumos ca niciodată în ochii ei rotunzi și calzi. Nu mai văzusem niciodată marea la sfârșit de septembrie. Starea ei sufletească mă făcea să mă gândesc din nou la prietenii mei, la Cioran și Bacovia, la tumult, la psihoze, la astenie, la marasm, la căutări lăuntrice, la neliniște. Din fericire, neliniștile altora mă liniștesc, căci iubesc să pătrund în interiorul dramelor, să mă las dus de același val rece al dezechilibrului… Aș fi sărit în mare, aș fi îmbrățișat valurile, însă parcă era totuși prea frig…

A fost un vis. De vis. Nu mă așteptam…

Marea este mai frumoasă când are psihoze…

 

(Filmulețul de mai jos este făcut de mine)

 

Valuri autumnale

Păşim uşor, dansăm stângaci,

ne îmbătăm cu scoici şi-un mal;

trăim, de-acum, atemporal,

eu tac, tu taci!

 

O pasăre-nfruntă zadarnic un val,

căci altul se-nalţă, lovind pietre mute;

spre câmpul de-albastru privim pe tăcute,

e autumnal!

 

Nevoie de tine

Am nevoie de tine, iubito. Nu, nu vreau să îți pictez portretul, însă aș vrea să înfățișez misterul, infinitul, universul ca o entitate nemărginită. De unde să mă inspir, dacă nu din ochii tăi, iubito? În spatele lor se ascunde misterul întregului univers, infinitul în stare pură. Aș vrea, de asemenea, să pictez dorința. Simt că doar privindu-ți buzele de Afrodită voi putea picta focul mistuitor al dorinței. Ea ucide totul în jur – sunt gata să mă descompun în milioane de bucățele insignifiante, doar pentru a-ți fura un sărut din tolba de comori. Nu, iubito, nu vreau să îți pictez nici măcar părul. Vreau în schimb să pictez valurile calme din largul unui ocean din Eden. Cum să fac asta oare, dacă nu privind vântul cum se joacă infantil prin părul tău? Privindu-l, am impresia că sute de șerpi fără chip dansează la cheremul brizei…

Iubito, am nevoie de tine pentru a vedea dincolo de cortina amăgitoare a realității imediate…

%d bloggers like this: