Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: valuri

Singur pe plaja cu nisip rece

Acum stai întins pe spate, pe plaja cu nisip rece – e deja toamnă târzie, iar gândurile…parcă nici ele nu mai sunt ce-au fost. La ce să te mai gândești? La ce să mai visezi? În jurul tău e o tăcere cât un viscol, doar marea mai șoptește câte o silabă răgușită… Te ridici și te miri – cum poate fi totul atât de cenușiu?! Strângi într-un pumn câteva sute de fire de nisip pe care, apoi, le lași să se scurgă printre degete. Te gândești, “așa mă duc și eu. Așa se duce și timpul, iar eu călătoresc cu el”… Ai vrea să vorbești cu cineva.. cui să-i vorbești? Până și pescărușii… parcă s-au săturat și ei, au părăsit marea… nici măcar cu ei nu mai poți vorbi. Din când în când, marea mai aruncă asupra nisipului rece câte un val – și mai rece -, iar tălpile-ți goale sunt atinse de un fior negru ca visele tale… Acum, nu-ți mai dorești decât să adormi – poate, cine știe cum, vei visa o lume nouă… măcar în vis să scapi de nisipul rece și de marea indiferentă. Și te cuprinde o stare ciudată – corpul îți amorțește, ochii se închid, dar nu te poți aștepta la vise – ești într-o veritabilă gaură neagră, în care gândurile se adună în jurul tău precum un uragan și distrug tot… nu mai durează mult și te prăbușești. Psihicul îți stă îngropat în nisipul rece…

 

Singurătate

Te scalzi într-o mare cu valuri agasante, undeva în larg, departe de țărm, iar singurul lucru pe care îl poți face este să calci apa, să te menții la suprafață. Degeaba te zbați, nu faci decât să te îndepărtezi de uscat. Valurile te ridică, te scufundă, te fac să te confunzi cu marea.

Sau, te afli într-un colț de cameră pustie, cuprins de un marasm inefabil, îți pui mâinile pe cap și te gândești ce cauți tu acolo. Vezi prinsă de tavan o lustră ce și-a pierdut scopul, pe masă vezi un buchet de flori ofilite, iar pe pereți vezi mucegaiul întinzându-se falnic. Privești pe geam și vezi teiul murind, întorcându-se la starea de absență, vezi câteva ciori ce zboară agonizant pe cerul gri, vezi niște umbrele plimbându-se grăbite pe deasupra aleii din fața blocului, vezi speranța în imagini ce fug acum spre neant, îndepărtându-se de tine – cadavrul unui suflet rătăcit. Te întorci perplex în colțul tău de cameră și începi ușor, ușor să te resemnezi. Singurătatea e un monstru inexorabil…

%d bloggers like this: