Gând CXCII

De unde să mai izvorască oare curajul atâtor noi începuturi, când totul rămâne indiferent aceluiași inevitabil sfârșit…

Mai scriem și noi?…

De ceva vreme, mă confrunt cu un fel de criză de identitate. Cei care citesc acest blog de mai multă vreme și-au dat deja probabil seama de acest lucru prin prisma absenței tot mai îndelungate a unor noi articole.

Am creat acest blog acum câțiva ani (prin 2010, cred) și am început prin a posta poezii, poze, melodii… În principiu, chestii triste, căci da, eram trist. În 2012, am găsit ceea ce nu știam că există – liniștea. Am găsit echilibrul, motivul, direcția, sensul, iubirea, frumosul. Aici consider că a avut loc declicul. O vreme am scris despre fericire. Din entuziasm, din beție, din tot ceea ce înseamnă iubirea. Apoi, în timp, am început să simt că, din punct de vedere literar, fericirea nu este un plus. Am încercat să scriu din perspectiva unui alter ego, imaginând diverse ipostaze ale unui eu închipuit, doar pentru a îmi satisface iubirea de dramă, decădere, descompunere, Cioran. Literar, psihic, artistic, plastic vorbind, îl iubesc pe Cioran. Iubesc decăderile. Am considerat și consider în continuare că dacă scrii despre fericire nu te numești scriitor, ci mai degrabă povestitor. Fericirea se degustă, se gustă, se trăiește, se îmbrățișează. Fericirea se cultivă în colțurile gurii. În schimb, frica, deznădejdea, singurătatea, disperarea…se supraviețuiesc. Diferența dintre a trăi și a supraviețui este aceea că în primul caz nu îți dai seama de trecerea timpului. În cel de-al doilea caz, nu știi că mai există și altceva în afară de timp.

Acum, mă gândesc să schimb ceva. Poate că schimbarea este ceea ce am nevoie. Poate că acest blog a ajuns la antipodul incipitului… Am postat atâtea chestii mundane, oarecare, obișnuite, care nu au nimic a face cu sufletul, cu dezechilibrul, cu emoțiile, încât simt că revenind aici nu aș face decât să renovez în stil gotic o casă care păstrează un stroboscop în mijlocul sufrageriei…

Poate mă voi metamorfoza cumva, cândva, spre a atinge din nou culmile cele mai înalte ale liricului și epicului…

Între timp și până la finalul tuturor zorilor ce vor mai fi, mă bucur de fericirea din viața de dincolo de hârtie 🙂

Advertisement

Să devii etern la 25 de ani …

Privesc în gol și aștept răspunsuri. Răspunsuri care știu că nu îmi vor fi oferite nicicând. Încerc să nu mă mai gândesc la ce a fost, însă nu pot. Este șocant și dureros. Chiar un străin fiind, în aceste zile m-am simțit de parcă Alina mi-ar fi fost soră. Aș fi vrut să merg să îi îmbrățișez părinții și să plâng alături de ei. Zilele acestea am mers pe stradă aproape plângând, gândindu-mă doar la acea seară neagră… Simt și acum un soi de vinovăție, căci nu am fost atunci pe acel peron. Deși, verificându-mi istoricul călătoriilor cu metroul, descopăr că la 19:57 eram la Unirii, deci am trecut pe la Dristor exact în acele minute teribile …. Mă tot gândesc că poate i-aș fi strigat să se arunce la pământ, să se întindă. Sau poate aș fi încercat sa o ajut, într-un act disperat, să urce înapoi pe peron. Sau poate aș fi trecut exact în momentul acela prin fața ei și aș fi prins-o. Sau. Sau. Sau. Mă doare și nu pot să nu mă gândesc la ea. La tinerețea ei, la visurile ei, la părinții ei, la șansa de a se salva de care a fost privată într-un mod barbar și laș….

Despre atacatoare, nici nu știu ce să mai spun. Închisoarea nu o mai aduce pe Alina înapoi. Internarea la psihiatrie nu ar face decât să o țină drogată pentru o perioadă. O perioadă la sfârșitul căreia ar fi eliberată ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Orice pedeapsă privativă de libertate ar fi insuficientă. Și da, consider că a avut discernământ. Se vede pe camerele video modul cum și-a pregătit atacurile. Dar ce mai contează!?…

Revenind la Alina… Cel mai tare mă doare imaginea neputinței și fragilității. Era doar un copil. Un copil care ne-a fost luat atât de devreme… Un copil ce putea fi salvat, dacă autoritățile își făceau datoria. Este de neimaginat cum de la ora 16, când a fost depusă plângerea primei victime, a fost nevoie să treacă 4 ore pentru a fi vizionată caseta video…. Cu 5 minute înainte de al doilea atac. Fatal de această dată. Prea târziu… De asemenea, este de neimaginat cum cei de la Costin Georgian nu au gândit măcar să o imobilizeze pe respectiva și să cheme pe loc poliția… Dar ce mai contează!?

Sunteți cu toții vinovați! Cu toții! Voi, cei ce ați asistat la scenele de la Costin Georgian și voi, cei ce sunteți plătiți pentru a ne oferi protecție și ajutor, sunteți cu toții vinovați. Să vă fie rușine!

……………………….

Este un sfârșit trist de an. Un copil devine etern la 25 de ani…

Odihnește-te în pace, Alina Ciucu!

Gând CXCI

Unii oameni au nevoie de răni, pentru a fi siguri că pot vindeca ceva. De aici, inexplicabile autodistrugeri …

Gând CXC

O viață lipsită de suferință nu poate și nu merită a fi trăită. Moartea ar părea astfel insuportabilă…

Gând CLXXXIX

Oamenii fericiți nu pot fi scriitori. Ei sunt povestitori. Scrisul se naște în văi, nu deasupra dealurilor.

De ce unii oameni sunt veșnic triști…

Suntem fire de gând în Ființa imensă care este viața. Uneori, suntem slabi. Uneori, agoniile ne obosesc și ne fac să renunțăm. Îmi imaginez un om trist, pustiit, rătăcit. Ajuns la finalul răbdării față de sine, comite singurul gest care i-ar putea oferi sentimentul de demnitate și eliberare. Se sinucide și lasă în urmă un bilet pe care scrie “îmi pare rău”, scurt, fără nimic în plus. Ajuns pe meleagul altor universuri, de undeva de departe, privește către ceea ce a rămas din ceea ce odată însemna familia sa. Părinții, frații, prietenii îl plâng și îl vor înapoi. Sunt devastați de durere. El, cuprins de remușcări, trăiește o nouă dramă. Cum a putut renunța atât de ușor! De data aceasta, nu se mai poate sinucide…

Cred în reîncarnare. Nu îmi pot imagina că viața poate exista fără ca eu să o conștientizez. Cred cu tărie că voi trăi în continuare, dar în alte dimensiuni, prin alți ochi, fiind predispus la diverse experiențe, în funcție de ceea ce fac sau gândesc în această viață. Fie recompensă, fie pedeapsă…

Consider că sufletul celui rătăcit și acum golit de orice urmă de viață, ajungând într-un nou trup, nevinovat, continuă să simtă durerea celor ce îl plâng pe cel plecat… Doar așa îmi pot explica tristețea și melancolia pe care unii oameni le poartă cu ei încă de la începutul vieții… Suntem suma sfâșierilor care ne-au luminat sau întunecat trecutul…