De ce unii oameni sunt veșnic triști…

Suntem fire de gând în Ființa imensă care este viața. Uneori, suntem slabi. Uneori, agoniile ne obosesc și ne fac să renunțăm. Îmi imaginez un om trist, pustiit, rătăcit. Ajuns la finalul răbdării față de sine, comite singurul gest care i-ar putea oferi sentimentul de demnitate și eliberare. Se sinucide și lasă în urmă un bilet pe care scrie “îmi pare rău”, scurt, fără nimic în plus. Ajuns pe meleagul altor universuri, de undeva de departe, privește către ceea ce a rămas din ceea ce odată însemna familia sa. Părinții, frații, prietenii îl plâng și îl vor înapoi. Sunt devastați de durere. El, cuprins de remușcări, trăiește o nouă dramă. Cum a putut renunța atât de ușor! De data aceasta, nu se mai poate sinucide…

Cred în reîncarnare. Nu îmi pot imagina că viața poate exista fără ca eu să o conștientizez. Cred cu tărie că voi trăi în continuare, dar în alte dimensiuni, prin alți ochi, fiind predispus la diverse experiențe, în funcție de ceea ce fac sau gândesc în această viață. Fie recompensă, fie pedeapsă…

Consider că sufletul celui rătăcit și acum golit de orice urmă de viață, ajungând într-un nou trup, nevinovat, continuă să simtă durerea celor ce îl plâng pe cel plecat… Doar așa îmi pot explica tristețea și melancolia pe care unii oameni le poartă cu ei încă de la începutul vieții… Suntem suma sfâșierilor care ne-au luminat sau întunecat trecutul

Amintiri despre mâine

Aș vrea să fim atât de fericiți, încât să uităm că suntem fericiți. Fericirea pură nu se conștientizează, ci se absoarbe, se trăiește, se devorează fără ca timpul sau spațiul să existe. Fericirea este inefabilă. Aș vrea să ne rătăcim de rațiune și să cutreierăm fără sfârșit, spre oriunde și totuși spre nicăieri.

Aș vrea să fim atât de fericiți astăzi, în fiecare astăzi, încât ziua de mâine să nu mai existe. Fiecare mâine ar deveni astfel o mică parte a unui astăzi fără sfârșit. Fericirea s-ar subînțelege prin simpla existență a două suflete ce respiră din aceiași plămâni.

Moartea ar deveni o formalitate. Un repaos înaintea reprizei secunde, eterne.

Aș vrea să ne întindem pe spate și să transcendem tavanul, să privim Luna și Stelele și să depănăm amintiri de mâine.

Uneori happy-ending-ul devine doar un vis.

Într-un colț de lume, un om visează răsărituri și apusuri. Visează valurile mării izbind furtunos plaja caldă, nisipul fin… Visează pescărușii cu chipuri de îngeri… Visează zâmbete, libertăți, împliniri, suișuri și coborâșuri, destinații frumoase, mâini cuminți de copii, culori, sunete plăcute, nesfârșituri fără de sfârșit… Câteva momente mai târziu, același om deschide brusc ochii în fața unui coșmar. În jur se aud urlete, plânsete, iar tot ceea ce în era prezent în vis, dispare fără urmă. Asfaltul este mult prea rece. Oamenii sunt neputincioși. Viața este mult prea scurtă. Noi suntem mult prea mici. Mult prea devreme, pe un pat de spital, toate visurile ce ar fi putut urma….se risipesc precum valurile acelea care se izbesc de stânci, precum apusurile și răsăriturile care fug unele de celelalte… Acolo, în camera mult prea mica, colorată mult prea puțin, nu se mai poate privi decât Cerul. Mai jos de Cer este imposibil…. la propriu! De s-ar fi putut să nu existe astfel de momente!… O viață se spulberă în câteva clipe. Somnul nerăbdării și entuziasmului s-a transformat în insomnia unei realități de acum încolo mult prea severe… S-au dus! Au fugit departe… Căminul, cariera, călătoriile, familia, copiii… Iar dacă ar fi existat copiii, ce pedeapsă mai mare ar fi existat, decât aceea de a nu îi mai putea îmbrățișa niciodată sau de a nu îi mai putea însoți niciodată, la grădiniță, la școală sau la cununie? Ce pedeapsă mai mare ar fi existat, decât aceea de a nu le mai putea atinge niciodată chipul? Mai bine că nu au venit mai devreme copiii!… De acum încolo, cu toată durerea lumii în suflet, nu ar mai fi putut nimeni să le deschidă ușa… Suntem atât de mici și singuri! Și totuși, apreciem întotdeauna mult prea târziu ceea ce avem… Uităm să privim soarele sau refuzăm să o facem, căci ne dor ochii, iar la final ne rămâne doar întunericul. Și rămânem acolo, în întuneric… Uneori happy-ending-ul devine doar un vis……..

Sursa imaginii: Pinterest.com

Să ne îndreptăm către un orizont frumos prin simplitatea lui

Mi-e dor de ochii tăi, iubito! Și-mi este dor și de gura ta perfectă. Și de părul tău. Și de vocea ta. Dar mai ales, mi-e dor de tine, de sufletul tău, de minunăția aia pe care oamenii o numesc suflet. Eu o numesc mir sfânt, căci sufletul tău îmi binecuvântează fiecare pas, fiecare gură de aer, fiecare gând, fiecare clipă în care mă bucur de minunea de a fi…

Aș vrea să avem o lume doar a noastră, să fim înconjurați de natură, de liniște, de câteva animale, de câțiva copii pe care să-i vedem zburdând pe străduțe, fără griji, plini de zâmbet… Aș vrea să avem mica noastră căsuță, cu șemineu și balcon plin de flori… Și aș mai vrea să avem doi prichindei care să urle toată ziua prin casă, care să ne enerveze, dar care să ne umple totuși viața de fericire, să o completeze… Aș vrea să venim împreună acasă de la servici, să gătim împreună, să stăm cu mogâldețele la masă, să fim o familie simplă și frumoasă, să facem planuri de vacanță, să mergem vară de vară la munte și la mare, să mergem în excursii, să îndeplinim toate visurile pe care le avem astăzi… Aș vrea să îmbătrânim frumos împreună, uniți, iubindu-ne cel puțin la fel de frumos precum o facem acum….

…………………………………………………………………………………………………………………………………

Astăzi ai plecat acasă la tine și am rămas trist…. Nu trebuia să ne despărțim așa… Aș fi vrut să zâmbim mai mult, să stăm mai mult îmbrățișați, să ne privim mai mult în ochi și să respirăm tăcerea… Atât! A fost o seară frumoasă, te-am simțit aproape de sufletul meu, iar dimineața a venit ca un duș rece. Foarte rece…..

Îmi pare rău, copilă! Trebuia să am mai multă grijă de tine astăzi, cum de altfel trebuia de multe ori să am mai multă grijă de tine, în alte dăți… Mă doare, căci vreau să te văd zâmbind, să îți văd chipul luminându-se și ochișorii sclipind de bucurie… Urăsc tristețea din obrajii tăi și din privirea ta…

Iartă-mă te rog și hai să visăm în continuare, iubito! Îți promit că vom atinge toate stelele spre care tindem! Îți promit! Și voi repara toate greșelile pe care le-am făcut, iar tu vei fi mândră de mine. Promit!

 

Te iubesc enorm, piticuța mea dragă! Enorm! Îți mulțumesc că exiști și că îmi dai putere să exist și să sper!

Trebuia să te întâlnesc pe tine ca să fiu fericit!!!

Univers închipuit. Să fie oare viitorul?

Un vid exacerbat ucide o întreagă Siberie de visuri, lăsând în urmă doar câteva dâre e sânge criogenizat ce se sparge sub tălpile-i erijate în dalte de oțel.  Călători rătăciți se transformă în stane de neant, pe măsură ce temperatura aerului scade sub nivelul celui mai mic radical… Nu mai rămân nici visuri, nici călători care să le poarte pe umeri neștiutori, nebănuiori și puri, ci totul se reduce la o Sahară atât de grea încât s-ar putea îngropa până și pe ea…