Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: vis

Gânduri la malul lumii

Viața este aici. Privim orizontul albastru și suspinăm ușor, sperând ca timpul ce va trece până la următoarea întâlnire cu marea să se scurgă cu pași rapizi, nevăzuți. Privim copiii albi cu aripi onirice zburând deasupra infinitului, sub pătura protectoare a celuilalt infinit… Am privit pentru prima oară soarele renăscând din repărtările reci. Dansul micilor noștri copii ne-a călăuzit gândurile spre lumi neînchipuite și ne-a asigurat că minunile există. Trăim o minune. Suntem minuni. Ne întâmplăm în fiecare clipă și murim doar atunci când uităm să fim fericiți pentru simplul fapt că suntem… Viața este aici și aici va rămâne… FERICIRE ÎN DOI. ZBOR LIBER. REÎNTÂLNIRI. VALURI. COPII ALBI ÎNARIPAȚI. RĂSĂRIT. ZÂMBETE. TĂCERI. SIMPLITATE. VISURI. CUVINTE. NOI DOI. CER. ÎNGERI. LIBERTATE. (20.04.2015) IMAG2408 IMAG2452 IMAG2630 IMAG2891 IMAG2922 IMAG2417

Advertisements

M-am așezat la poalele neantului și am visat fericirea

De prea multă toamnă,

devenisem ruginiu;

mă aflam în mijlocul unei sfâșieri goale,

fără început, fără sfârșit.

M-am așezat atunci la poalele neantului

și am visat fericirea.

Ea,

fericirea,

mă privea de dincolo de o fereastră ascunsă ochilor mei grei și negri;

nu aștepta decât să o visez…

Avem nevoie de un coșmar pentru a deveni cu adevărat vii

Treziți dintr-un coșmar, după evadarea din jocurile macabre ale subconștientului nostru, ne aruncăm privirea în toate direcțiile, abia respirând, obosiți, însă având sentimentul că am scăpat, că am reușit, că nu am cedat. Abia în astfel de momente de bâlbâire emoțională și fizică, de rătăcire nocturnă, ne simțim cu adevărat vii. Visez o furtună care să lase în urmă o imagine atât de răvășitoare prin masacrul creat în mințile noastre, încât întregul univers să devină cu adevărat viu măcar pentru o jumătate de clipă. Ar fi de ajuns să ne simțim propriul trup căzând în gol spre un ocean de foc și cioburi, fie și în vis, pentru a ne trezi terifiați și vii. Nimic nu se compară cu momentul ce succedă furtuna coșmarului…

Căprui

Ochiul tău stâng,

copilul Soarelui și-al Lunii,

fierbinte precum pământul Bărăganului,

se ține de mână cu ochiul tău drept,

iubindu-l,

ocrotindu-l

și-mpărțind cu el fiecare fragment de univers.

Iar sufletul tău,

croit cu ață dulce, din esență de visare,

își aruncă-ntregul prin fereastra larg deschisă

a căpruiului –

jumătate stâng, jumătate drept.

Inspirație venită în vis…

Îmi amintesc doar că se născuse în capul meu o idee; o temă pentru o poezie… Îmi amintesc tipul de rimă pe care îl avea, îmi amintesc stilul poeziei, cam cum se așeza în pagină, însă din păcate până și în vis am fost nehotărât. Sau mai degrabă comod. Mi-am zis, lasă! Scriu mai târziu, țin minte ideea… M-am trezit și mi-am uitat ideea.

Și pot să jur că era o poezie bună, că tare mândru eram de ideile ce tocmai mă invadaseră….

Uneori lipsești de pe bucățica ta de cearșaf…

Uneori, până și somnul ațipește. Și-atunci, la ce să mă gândesc? Ce să fac? Unde să mă duc, cu cine să vorbesc și cui să-i urlu dorul meu? Noaptea trece uneori exagerat de greu… Exact cum trece o secundă la Polul Nord. Aș vrea să îmi întorc privirea către locul de la perete, acolo unde în mod fericit – nu obișnuit din păcate – stai tu, să te îmbrățișez și să-ți șoptesc cu grija cu care roua mângâie o frunză dimineața: “Te iubesc!”

Dar nu ești mereu acolo! Locul tău nu este mereu ocupat de tine… De multe ori, doar istoria mai locuiește acolo, pe bucățica ta de cearșaf. Și doare…

Știi ce ți-aș șopti acum, dacă ai fi aici, pe bucățica ta de așternut? Ți-aș spune doar așa: “Hai să visăm împreună!”

O viață într-o gară…

Se află singur într-o gară pustie, pe un peron lung, pe o bancă de metal și privește obsesiv ceasul care ar trebui să le arate călătorilor ora exactă. Este un bărbat firav, brunet, cu un pic de barbă care accentuează parcă și mai tare ideea de om neîngrijit pe care o exprimă hainele sale. Pare foarte abătut și agitat. Probabil că se află în gară de ani de zile, probabil că așteaptă un tren care nu a venit niciodată în toți acești ani, probabil că se gândește ca nu cumva trenul său să fi ajuns în altă gară. Se ridică din când în când de pe bancă și se îndreaptă cu grijă spre marginea peronului. Acolo, închide ochii și parcă simte mirosul izbăvirii, parcă aude scârțâitul roților de tren, parcă aude forfota oamenilor ce se îmbulzesc pe lângă el să prindă un loc în tren. Ar vrea să urce și el, dar parcă o teamă necunoscută îl cuprinde și îl face să se retragă din nou pe banca sa. Aceeași poveste se repetă în fiecare zi. În fiecare zi, redevine robul himerelor sale.

Acum, nimic nu mai e cum a fost. Parcă a obosit. Parcă s-a săturat să aștepte. Parcă nu mai poate spera. Acum stă întins pe bancă, amorțit, cu ochii întredeschiși și nu mai așteaptă nimic. Rămâne astfel pentru o bună bucată de vreme. Devine atemporal.

După un lung chin, pe peron ajunge șuierând și fumegând un tren pe care stă inscripționat, parcă ironic, “DESTIN”. Ca să vezi!… Mecanicul de tren face ultimele strigări înaintea plecării la drum, dar el rămâne impasibil pe bancă. Nu mai vrea să creadă în nimic. Este resemnat. Pentru el, acel tren nu este altceva decât o altă închipuire. Trenul se îndepărtează, iar el rămâne un biet călător pierdut, prizonier al oniricului, obosit de așteptare. Va mai veni vreodată vreun alt tren?!…

%d bloggers like this: