Mergând de-a bușilea prin viață

Există trei stagii principale în viață – copilăria, maturitatea și bătrânețea.

Copii fiind, învățăm să mergem, să numărăm, să citim, să scriem, să ne exprimăm cât de cât coerent, să ne jucăm (deși joaca nu cred că se învață, ci mai degrabă se trăiește, în funcție de sufletul fiecărui copil). Învățăm să ne ascultăm și să ne respectăm părinții, profesorii, colegii, prietenii. Învățăm să acceptăm că nu avem întotdeauna dreptate.

Când suntem maturi, ne lovim de zidul responsabilităților. Responsabilitatea de a învăța pentru un viitor mai bun, de a lupta pentru ceea ce ne dorim, de a munci pentru ceea ce avem nevoie, de a fi răbdători, de a ne clădi o familie, de a fi cerebrali, de a ne aduce aminte de greșelile copilăriei și de a le transforma în atuuri.

Ajunși la ușa bătrâneții, învățăm să oftăm. Învățăm să privim mai mult și să sperăm mai puțin. Învățăm să devenim sprijin pentru nepoți, atunci când copiii noștri nu au timp. Bătrâni fiind, învățăm să așteptăm fără să știm ce anume așteptăm. Învățăm să plângem de dorul tinereții și să ne îngrijim de sănătatea pe care altădată o neglijam, din lipsă de timp sau considerând atunci că avem alte priorități…

Mă gândesc mai bine și îmi dau seama că mai există un stagiu în viață – iubirea.

Îndrăgostiți fiind, învățăm să transcendem toate celelalte trei etape. Învățăm faptul că “aici și acum” înseamnă mai mult decât orice altceva. Învățăm să (ne) dăruim. Învățăm să îmbrățișăm, să iertăm, să visăm, să mângâiem, să tăcem, să construim, să zburăm. Învățăm să ne coasem aripi pe care mai târziu să le ținem cu bucurie deasupra capului celuilalt. Învățăm să protejăm. Îndrăgostiți fiind, învățăm să ne jucăm precum un copil, să fim responsabili precum un om matur și să avem înțelepciunea bătrâneții, toate deopotrivă.

Uneori mă port precum un copil. Uneori îmi fac griji inutile. Alteori mă complac și mă victimizez precum un om bătrân. Ce să fac, sunt rac, nu am scăpare. Acum știu însă să iubesc. Și învăț să tratez cu măsură toate cele trei etape principale ale vieții. Îi mulțumesc pentru asta omului special care îmi croșetează zilnic Soarele pe Cer.

 

Al tău copil ce visează să ajungă la maturitate și să nu sufere la bătrânețe, pentru totdeauna!

Advertisement

Ce ar fi norii fără Cer?!

Îți zăresc căpruiul și simt cum soarele roșu, timid și ud al dimineții începe să-mi alinte pielea. Privesc valurile cum își întind brațele către aripile micilor îngeri ai plajei și le ascult simfonia tăcerilor nemaiascunse. Tac! Te simt! Te văd! Te înconjor cu respirația gândului ușor, având încă în suflet reverberația cortinei ce cu o seară înainte se lăsase deasupra albastrului devenit deodată întuneric.

Jocul razelor de soare atinge apogeul. Privesc infinitul de deasupra ființei mele umile. Ce m-aș face eu, un biet îndrăgostit, fără Cer?! Ce ar fi norii visurilor mele fără un Cer pe care să se sprijine?!

Ce aș fi eu fără tine?! Oase pierdute de trup, rătăcite în pământuri prea uscate pentru a putea da vreodată naștere unui alt Eu…

Te iubesc cu ambii ochi, cu ambele mâini, cu întreaga-mi gură, cu întregu-mi trup, cu toate gândurile și toate expresiile cordului meu.

Te privesc cu ochi de Luca și Maria ce încă visează cuminți să ne descopere. Îți acopăr gura cu poveștile pictate pe buzele-mi însetate de viață și respir ușor, mirat de propria mea existență.

Tu aparții Cerului, visurilor și frumosului, iar eu îți aparțin ție, om drag.

Te iubesc!

Îți mulțumesc!

“Oh, the dreamers may die, but the dreams live on”

That kind of mood.

Gândul de pe malul ăstălalt

Dă-mi, Doamne
          o mare și           un mal și
 un gând transfigurat,
          devenit peste noapte,              nicidecum pe dedesubt,
 lacrima frumosului;
                                                               și 
lasă-l să se prelingă ușor,
                                 ușor,
                            atâââât de ușor
 pe obrajii noștri obosiți de depărtări
                                                 îngrămădite și...
 lasă-l să cadă pe nisipul,
 ah!,
 pe nisipul călduț de dimineața devreme -
                                de vreme ce tot mijim ochii,
 barem să visăm...
         să visăm...
            să visăm fericiri,
 pardon!,
 una singură! - o fericire pentru amândoi,
                                doar am învățat tabla împărțirii...

Prea mult

Prea multe nopți m-au vizitat

Majoritatea fără rost

Prea multe zile au plecat

Chiar înainte să fi fost

 

Prea multe flori s-au ofilit

Într-o grădină de himere

De multe vise-am fost lipsit

Și am pierdut orice repere

 

Prea multe clipe au trecut

Și prea puține-or să mai vină

Prea multe gânduri am avut

Pentru o lume prea senilă

 

Prea multe străzi am vizitat

Pe prea puține le cunosc

Prea mulți prieteni m-au uitat

Căci nu îmi sunt, nici nu mi-au fost

 

(Poezie scrisă în 2012 sub denumirea “Paharul și picătura”, ușor modificată recent.)

Conglomerație de psihoze

…și simt că uneori eu însumi nu îmi mai aparțin…

(Fotografie realizată pe plaja din Mamaia/Constanța – 18.04.2015)

Gând CLXIX

Vom continua să visăm, în fiecare zi, în fiecare noapte, în fiecare clipă a existenței noastre efemere; în cele din urmă, vom aduna toate visurile, le vom aranja cu grijă în contextul realității și ne vom câștiga dreptul de a trăi o “visalitate”, o realitate de vis.