Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: zambet

Ea nu a fost făcută pentru a fi tristă

Mă gândesc tot mai des la zâmbetul ei. Atât de mare este deșertul care s-a întins între ultimul ei surâs și timpul prezent, încât îmi imaginez că este fericită și continui astfel să visez. Nu aș avea cum altfel. Refuz să cred că ea, omul vesel, optimist și vioi, poate cunoaște crizele umane de identitate atât normale pentru toți cei vii, însă nu și pentru ea. Ea nu a fost făcută pentru a fi tristă. Ea a deschis ochii spre a privi în sufletele celorlalți, pentru a privi natura, universul, Întregul, pentru a vedea frumosul din tot ceea ce respiră. Ea nu știe să fie tristă. Ea știe să zâmbească, să se bucure, să spere, să aibă încredere, să glumească, să fie copil. Se pare că știa… Azi, plumbul parcă îi apasă tot mai tare sufletul fragil. Parcă toamna, cu toate ploile și furtunile ei, și-a revărsat toată furia și și-a scuturat toți norii și copacii deasupra câmpiei căpruiului ei… Îmi este tot mai greu să înțeleg paradoxul în care se zbate. Iubește oamenii, însă îi este tot mai greu să se iubească pe sine. Iubește mugurii primăverii, însă refuză tot mai hotărât ideea că ea mai poate înflori. Iubește copiii, însă fiecare urlet infantil o deranjează tot mai mult; parcă îi este frică să mai lase copilul interior la joacă. Iubește, dar se teme tot mai tare de iubire… Are cele mai frumoase aripi, însă parcă a uitat zborul. Tocmai ea, care m-a învățat pe mine cum să mă înalț și cum să privesc în jur…

Uneori mă gândesc că poate în clipa în care m-a salvat s-a compromis pe sine. Acceptând să vindece un suferind, ea, o fire veselă, a devenit bolnavă de tristețea celorlalți. Nemaicunoscând până atunci acele emoții, nu a știut cum să le întâmpine. A devenit victimă fără voie.

Mă gândesc tot mai des la zâmbetul ei. Atât de dor îmi este să zâmbesc!…

Caut durerea și singurătatea morții, spre a reîntâlni viața

Am ajuns la concluzia că am nevoie de durere. Fără durere, probabil că viața ar fi plictisitoare, banală, ca oricare alta.

Oscilând între da și nu, între alb și negru, între siguranță și nesiguranță, între bine și rău, mi-am dat seama că, făcând acel lucru pe care mai târziu îl voi condamna, voi ajunge din nou să trăiesc momentele de minimă singurătate, depresie, goliciune, frică pe care le-am trăit poate de prea multe ori și pentru prea multă vreme înainte de a fi cunoscut fericirea. Sunt momente de care îmi este în mod involuntar dor. Sunt momente care dau naștere zvârcolirilor ființei mele, însă prefer uneori acele zvârcoliri, pentru a simți astfel că sunt viu.

Probabil sună ciudat sau greșit, sau poate mi se pare, însă consider că nu pot crea fără tristețe. Nu pot gândi și nu pot picta literele fără a-mi simți sufletul într-o oarecare măsură schingiuit. Îmi este dor să elucubrez, să delirez, să evadez din preacomunul gri, să fiu singur în ochii celor ce nu vor să mă vadă

Renunț uneori la siguranță, la liniște, la zâmbete, de dragul funebru al unor psihoze amânate, niciodată vindecate.

Sau poate sunt doar un ciudat…

Căpruiul sufletelor născute pentru a se întâlni

Ochii ei continuă să fie un mister pentru mine. I-am privit de atâtea ori și am umblat atât de mult pe câmpurile ce se întind la poalele căpruiului din interior, însă parcă niciodată nu ajung să îi cunosc destul. Sunt întotdeauna mai calzi, mai frumoși, mai strălucitori, mai vii, mai blânzi. Are ochii îngerului care a coborât din Cer și și-a primit aici aripile, având datoria de a mă învăța zborul. Ea este femeia! Ea este îngerul! Nu există îngeri, nu există femei! Există îngerul, există femeia!

Dincolo de ochii ei – neant. Necunoscut. Infinit tulburător. Frică. Singurătate. Rătăcire.

Iubirea nu se învață la școală. Nici pe stradă, nici oriunde altundeva. Iubirea se întâmplă deodată și se trăiește, aici și acum, cu speranțele îndreptate către viitor.

Fericirea nu se vinde la tarabă. Fericirea se naște în noi și se împarte – printr-un zâmbet, printr-o atingere, printr-o privire, printr-o șoaptă, printr-un gând, printr-un sărut, printr-o îmbrățișare, printr-o iubire, prin liniște, prin amândoi-ul de toate clipele.

Dar ce sens mai au cuvintele?!

Te iubesc și îți mulțumesc că ești, că îmi ești, că ne suntem!

Înger zâmbind

Mai apoi, îngerul îmi zâmbi;
aflasem că are și-un nume
și mai aflasem că are o mamă
de la care învățase să vindece suflete –
nu cu vorbe ce se transformă inevitabil în amintiri efemere,
ci cu un zâmbet –
simplu!
Alb!
Copilăresc!…

Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste

Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste nu există! Există oameni, există suflete și există feluri de a iubi. Există momente care ne taie respirația și există momente de extaz infinit, de magie pură, de împlinire.

Atunci când iubim, sperăm să aducem fericire în sufletul persoanei iubite. Atunci când iubim, visăm că vom crește și vom îmbătrâni împreună. Suntem unici. Iubim diferit. Iubim frumos. Fiecare iubire este unică, pentru că nu există două suflete identice, iar apa nu poate fi aceeași la două izvoare diferite. Există însă sufletele care se completează unul pe celălalt, formând SUFLETUL!

Fiecare poveste de iubire reprezintă cea mai frumoasă scrisoare de dragoste. Fiecare persoană care iubește are propria cea mai frumoasă scrisoare de dragoste.

Ce noroc, că suntem diferiți! Altfel, ar fi trebui să împărțim aceleași cuvinte și aceleași promisiuni, aceleași speranțe și aceleași aspirații. Probabil că am fi folosit aceeași foaie albă și același stilou…

Ce noroc că avem, fiecare dintre noi, propria cea mai frumoasă scrisoare de dragoste!

Aritmetica descompunerii

Îmi simt trupul izgonit din trăsura timpului și a materiei. Aud culori rostogolindu-se într-un curcubeu funebru într-o zare îndepărtată și mult prea rece. Pașii au uitat să mai lase urme de data asta, iar pământul îmi zâmbește demonic atunci când îl calc ca un zevzec, fără vreo matematică anume. Din când în când, îmi reînviez fragmente dintr-un trecut ce pare să nu fi existat niciodată, dar îl reneg în clipa imediat următoare, spre a nu cădea în păcatul unei autodistrugeri melancolizate. Mi-e frig și vid; privesc nevăzutul așa cum ar privi un bețiv cărările ce-l duc spre oriunde și totuși spre nicăieri. Mă descompun treptat și mă las devorat de timp și vânt. Eu nu mai sunt. Eu nu mă mai simt…

Ea este specială și zâmbește diferit

De fapt, ea are cel mai frumos zâmbet, căci buzele ei se îmbrățișează cel mai frumos. Zâmbetul ei este diferit de al oricărei femei, de al oricărei ființe. Ea este specială. Nu spun cea mai specială, pentru că nicio altă femeie din lumea asta nu poate fi specială, iar ea este singura cu această calitate. Ochii ei strălucesc cel mai frumos. Ea are cele mai “sărutabile” mâini, cei mai dragi obraji, cel mai calm suspin, cele mai calde șoapte. Chipul ei este singurul ce a aparținut cândva unui înger. Demult, trebuie ca un înger să se fi adăpostit în trupul ei, oferindu-i astfel chipul său, sufletul său, atingerile sale, prezența sa, gândurile sale.

 Ea este liniștită, simplă, frumoasă, mândră, demnă, elegantă. La superlativ! Pleoapele ei se închid pentru ca ochii ei să proceseze frumosul întregii lumi, în liniște, în camera obscură, într-o fracțiune de moment. Ea știe să observe și să aștepte, să privească și să admire, să tacă și să asculte, să cânte șoptind, să zâmbească frumos, așezat, cuminte.

Ea nu se aseamănă cu nicio altă ființă. Ea are propriul suflet, propriile gânduri, propriile trăiri, propriile povești, propriul zâmbet, propriul suspin.

Ea este specială și zâmbește diferit. Ea are cel mai frumos zâmbet și o iubesc. Acum, mâine și pentru totdeauna. Doar pe ea.

 

 

 

%d bloggers like this: