“Mi-l amintesc foarte bine pe Mircea, face și el parte din copilăria noastră. Ți-aduci aminte cînd s-a apucat să frece școala cu slănină, ca s-o mănînce cîinii?” (Fragment dintr-o scrisoare trimisă de Emil Cioran către fratele său, Aurel Cioran – 26.02.1969, Paris)
[ M-am abținut cu greu să nu râd zgomotos, fiind în metrou când am citit paragraful respectiv… ]
M-am jucat un pic cu o poză și iată ce a ieșit!
Aș zice că îmi place să trăiesc în întuneric, căci altfel, zâmbetul ar fi ceva banal…
Draga mea,
Ne-am cuibărit de atâtea ori sub aceeași lună, sub același soare, sub aceleași stele, sub același acoperiș, sub același cearșaf, sub aceeași plapumă, sub aceleași gânduri! Am visat de atâtea ori împreună cai verzi pe pereți! Am visat că vom schimba lumea, că vom avea totul, că vom îmbrăca universul în hainele create de noi, că nu vom cerși niciodată liniștea, căci liniștea ne era însăși definiția… Am mers de atâtea ori ținându-ne de mână prin Cișmigiu, Herăstrău, IOR, Kiseleff, Florilor, Circului, Național, Icoanei etc! Am străbătut de atâtea ori aceleași alei vechi și prăfuite, învelite în istorie și timp! Am vizitat atâtea locuri, ne-am minunat de atâtea ori, am tins de atâtea ori să ne prindem de nori și aproape că am reușit tot de atâtea ori, am dat naștere atâtor emoții, am învățat atât de multe împreună!… Ne-am fost atât de frumoși, atât de dragi, atât de îndrăgostiți, atât de simpli, atât de curajoși în timiditatea noastră!… Am depășit atâtea bariere împreună, am alergat prin atâtea ploi, am făcut și oameni de zăpadă, am scris atâtea scrisori, am zâmbit, am plâns, am sperat, am existat atât de frumos împreună, de atâtea ori!…
Acum, iubito, când am ajuns atât de departe, când ne aflăm pe cel mai frumos drum, când ne aflăm împreună în aceeași călătorie, când ne suntem atât de importanți, atât de dragi, atât de frumoși, oare ne mai amintim cum se râde? De ce nu mai râdem atât de des? De ce vedem atât de des partea goală a paharului? De ce ne lăsăm atât de des loviți de oamenii răi și urâți din jurul nostru?
Iubito, am visat odată un lucru minunat – am visat că am alături de tine o familie, un rost, un drum, un țel. Am visat că am găsit liniștea, căldura și siguranța unui cămin doar al nostru. Am visat două-trei mogâldețe cu ochi căprui și gropițe. Am visat o îmbrățișare care să dureze mii de nopți. Am visat totul, alături de tine. Dar știi ce e cel mai important? Încă nu m-am trezit. Visez, iubito. Visez întotdeauna. Vreau o familie, un cămin, un viitor, liniște, siguranță, căldură, încredere, îmbrățișări infinite. Vreau totul, alături de tine. Și știu că vom reuși!
Te rog, iubito, hai să ne amintim că putem să râdem, nu doar să zâmbim timid! Hai să râdem mai des! Mereu! Din orice!
Te iubesc și te voi iubi întotdeauna și îmi voi trăi visul, doar alături de tine, până la finalul clipelor mele.
Al tău pentru totdeauna,
“Bobobear”
Am cunoscut și viața, și moartea! Și speranța, și deznădejdea! Și extazul, și agonia! Din fericire, am reușit să păstrez la loc sigur un zâmbet timid. Pe măsură ce timpul a trecut, am învățat să îl cultiv tot mai mult, să am grijă de el, să îi dau (re)naștere chiar și în condiții improprii… Noroc că a avut cine să îmi aducă aminte că pot să zâmbesc!
Auzisem și citisem despre autism, însă nu ajunsesem să văd niciodată îndeaproape ce înseamnă cu adevărat. Începând de ieri, am pornit la drum într-un mini-voluntariat la un centru de copii cu autism. Nu știam ce să cred, la ce să mă aștept. Nu îi cunoșteam pe copii. Îmi era teamă să nu mă respingă. Ajuns acolo, am avut parte de surprize minunate.
Primul copil cu care am interacționat, la invitația mea de a da mâna cu el, mi-a sărit în brațe.
După aceea, o fetiță cu un zâmbet timid a intrat pe ușă. M-am dus să o întâmpin și m-a luat imediat de mână. Nu ratează nicio ocazie să (încerce) să ne ia în brațe, pe mine, dar și pe colegii mei. Zic să încerce, pentru că nu este ok să o răsfățăm prea mult cu aceste “recompense”.
O altă fetiță, o mogâldeață cu obraji pufoși, adoră să cânte și să danseze. Imediat cum îi punem piesa preferată, începe să se unduiască, să dea din șolduri, din picioare și din mâini, de parcă ar fi o adevărată divă.
Un băiat, un pic reticent față de mine inițial, mi-a acceptat până la urmă invitația de a ne juca de-a avionul. L-am luat în brațe și am zburat cu el prin toată încăperea. După vreo 3-4 ture, striga entuziasmat că mai vrea…
Sunt momente mărunte, mici, dar care ne fac să ne simțim oameni cu adevărat mari. În asemenea clipe, ne dăm seama că viața reprezintă mult mai mult decât ceea ce cunoaștem noi…
Mă gândesc, oare dacă acei copii au puterea să zâmbească, să fie naturali, să cânte, să danseze, să ne pupe, să ne ia în brațe….noi de ce continuăm să ne bălăcim în noroi, ca niște oameni mari ce suntem?!…
Mi-e dor de ochii tăi, iubito! Și-mi este dor și de gura ta perfectă. Și de părul tău. Și de vocea ta. Dar mai ales, mi-e dor de tine, de sufletul tău, de minunăția aia pe care oamenii o numesc suflet. Eu o numesc mir sfânt, căci sufletul tău îmi binecuvântează fiecare pas, fiecare gură de aer, fiecare gând, fiecare clipă în care mă bucur de minunea de a fi…
Aș vrea să avem o lume doar a noastră, să fim înconjurați de natură, de liniște, de câteva animale, de câțiva copii pe care să-i vedem zburdând pe străduțe, fără griji, plini de zâmbet… Aș vrea să avem mica noastră căsuță, cu șemineu și balcon plin de flori… Și aș mai vrea să avem doi prichindei care să urle toată ziua prin casă, care să ne enerveze, dar care să ne umple totuși viața de fericire, să o completeze… Aș vrea să venim împreună acasă de la servici, să gătim împreună, să stăm cu mogâldețele la masă, să fim o familie simplă și frumoasă, să facem planuri de vacanță, să mergem vară de vară la munte și la mare, să mergem în excursii, să îndeplinim toate visurile pe care le avem astăzi… Aș vrea să îmbătrânim frumos împreună, uniți, iubindu-ne cel puțin la fel de frumos precum o facem acum….
…………………………………………………………………………………………………………………………………
Astăzi ai plecat acasă la tine și am rămas trist…. Nu trebuia să ne despărțim așa… Aș fi vrut să zâmbim mai mult, să stăm mai mult îmbrățișați, să ne privim mai mult în ochi și să respirăm tăcerea… Atât! A fost o seară frumoasă, te-am simțit aproape de sufletul meu, iar dimineața a venit ca un duș rece. Foarte rece…..
Îmi pare rău, copilă! Trebuia să am mai multă grijă de tine astăzi, cum de altfel trebuia de multe ori să am mai multă grijă de tine, în alte dăți… Mă doare, căci vreau să te văd zâmbind, să îți văd chipul luminându-se și ochișorii sclipind de bucurie… Urăsc tristețea din obrajii tăi și din privirea ta…
Iartă-mă te rog și hai să visăm în continuare, iubito! Îți promit că vom atinge toate stelele spre care tindem! Îți promit! Și voi repara toate greșelile pe care le-am făcut, iar tu vei fi mândră de mine. Promit!
Te iubesc enorm, piticuța mea dragă! Enorm! Îți mulțumesc că exiști și că îmi dai putere să exist și să sper!
Trebuia să te întâlnesc pe tine ca să fiu fericit!!!
Pentru că mă inspiră.
Pentru că este un exemplu pe care învăț să îl urmez.
Pentru că iubind-o mă simt împlinit.
Pentru că nu pot fi supărat pe ea.
Pentru că știe întotdeauna să se alinte și să mă facă să râd ca în prezența unui copil mic. Nu degeaba este ea copilul meu frumos. 🙂
Pentru că are emoții de fiecare dată când îi ofer o floare, oricât de mică, oricât de ieftină, oricât de umilă.
Pentru că pentru ea un bărbat romantic nu este un bărbat slab, bleg sau fraier.
Pentru că șoaptele ei îmi leagănă somnul.
Pentru că m-a învățat să cred, să mă rog și să fiu mai recunoscător.
Pentru că iubește copiii.
Pentru că iubește oamenii în general.
Pentru că este izvor de blândețe.
Pentru că este un om frumos.
Pentru că necuvintele ei sună atât de armonios!
Pentru că nu își uită niciodată rădăcinile. Pentru că își iubește atât de frumos familia!
Pentru că trăiește cu grijă pentru tot ce este pe Pământ.
Pentru că este sensibilă, romantică, loială, matură și copilăroasă în același timp.
Pentru că oferă viitorului meu o valoare mult mai mare decât un simplu “mâine”.
Pentru că iubește arta.
Pentru că vede cu sufletul, până dincolo de membrana lumii reale.
Pentru că apreciază tot ceea ce este frumos.
Pentru că este prima și ultima mea adresă. ( Nu mai știu unde am auzit această expresie )
Pentru că zâmbesc atunci când mi-o imaginez zâmbind.
Pentru că mă iubește și atât.
Pentru că sunt datorită ei.
Mă întreb…chiar am nevoie de un motiv pentru a o iubi?!
O iubesc și atât!
Izbucniri 