Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Tag: zbor

Gând XXXVI

De ne-am putea privi pentru o clipă prin ochii unui vultur, de la înălțimi de sute sau chiar mii de metri, de am putea vedea cât de mici suntem….am râde amar de noi înșine, scârbindu-ne gândul că ne agităm în van precum niște biete furnici…

Advertisements

Gând XVII

Viața noastră este precum o poezie. Însă, pentru ca poezia să ne bucure sufletele, nu trebuie să căutăm a-i scrie cu migală versurile pentru a forma o rimă perfectă; versurile trebuie să fie lăsate să zburde libere, după bunul lor plac.

Poezie pentru două frunze

Și vai!, că plouă iară,
și vai!, că frunze cad,
și crengile tot zboară,
și frunzele tot cad.

E galben și e verde,
e roșu, arămiu,
o frunză iar se pierde,
ca dânsa-aș vrea să fiu.

Să zbor prin ploaia deasă,
să mă așez oriunde,
tu să îmi fii mireasă,
să mergem spre niciunde.

Să fim și să zburăm,
să fim ca două frunze,
zburând, să tot urlăm
că mergem spre oriunde.

Eu, poate să fiu verde;
tu, poate arămie;
să mergem unde-om merge,
să-ți fiu, să-mi fii tu mie.

Fericireaesăștiisăîțidoreșticeeaceaideja

“Fericirea e să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja”. – Sfântul Augustin

Îi văd ochii încărcați de iubire, știu că mă privesc pe mine, că tresar de emoții atunci când ochii mei le oferă răspunsul dorit și îmi doresc să îi văd tresărind mereu. O văd zâmbind și îmi doresc să o văd zâmbind întotdeauna. Știu că iubirea noastră nu are margini, știu că avem parte de cel mai frumos cadou din partea vieții, dar îmi doresc dragostea din ce în ce mai tare, pe zi ce trece. O văd suspinând, plângând, râzând, mergând  încet sau în pas alergător și nu mă satur niciodată de prezența ei. Este precum o stea. O stea la care visam să ajung, dar pe care nu aveam curajul să o ating, o stea care astăzi îmi luminează viața și mă face să mă simt împlinit. O țin de mână, îi mângâi chipul de copil, îi sărut buzele de catifea, îi simt sufletul vibrând și mă reîndrăgostesc zilnic de ea. Simt că sunt cel mai talentat pilot. Am ajuns deasupra celui mai înalt nor. Zbor alături de cea mai frumoasă pasăre, o pasăre cu adevărat măiastră. Simt în fiecare zi că o am, dar în același timp o doresc din ce în ce mai tare. O iubesc și nu știu cum aș putea vreodată să îi mulțumesc îndeajuns.

Te iubesc, copil drag!

Fără cale de ieșire?!

Te-ai blocat înăuntru și ți-ai pierdut cheia? Sări pe geam! Fă orice, doar nu rămâne prizonier! Mai bine să cazi, în încercarea de a fi liber, decât să stagnezi în neputință!

Urcă-mă tu până la ultimul etaj, că de aruncat mă arunc eu

Iubito, vreau ca în noaptea asta să mă urci la ultimul etaj al blocului facut din zâmbete și săruturi, după care să mă lași să mă arunc în gol. Să plutesc în voie într-o atmosferă caldă, ultimul etaj fiind infinitul, și să îmi admir prezentul și viitorul ce va să vină. Lasă-mă, iubito, să mușc din aerul ăsta ce-mi bate tot mai insistent în față, să fiu frate cu păsările, copil al Cerului și părinte al Pământului de dedesubt. De vrei, dă-mi mâna și aruncă-te cu mine,  cu ochii închiși, după care hai să admirăm împreună liniștea tulburătoare a libertății. Să plutim împreună sub un Cer al dragostei, să cântăm pe limba zburătoarelor, să ne lăsăm sufletele să viseze la unison. Urcă-mă, iubita mea, pe acoperișul blocului infinit și-mpinge-mă cu foc, cu zâmbetul pe buze. Eu nu voi muri! Voi rămâne suspendat, privindu-te cum îmi admiri zborul lin, după care te voi prinde de braț și te voi lua cu mine. Nu vom muri! Așadar, să ne-aruncăm în golul plin de libertate!

Zborul unei frunze

Mă întreb câteodată cum ar fi să am destinul unei frunze, să iau forma ei, să trăiesc plin de mândrie pe o creangă de copac, să văd de sus cum lumea își face veacul prin parc, pe trotuar sau prin pădure, să fiu mângâiat de rouă, să fiu alintat de vânt sau să dau culoare unei grădini într-o zi de toamnă. Cum ar fi, oare?
Mă-ntreb, oare cum ar fi să îmi iau zborul din brațele protectoare ale copacului și să mă plimb liniștit pe deasupra asfaltului, printre copii sau animale, printre alți copaci sau alte frunze, să survolez totul precum o pasăre grațioasă, să îmbrățișez pământul atunci când obosesc, să mă ridic din nou spre cer atunci când am chef de joacă sau când vântul se ține de glume? Cum ar fi? Ce paradis ar mai fi! Câtă liniște! Câtă grație! Câtă bucurie, să colorez o planșă de desen cu zâmbetul meu arămiu! Iar foșnetul meu, al fraților și al surorilor mele… mană cerească pentru poeți! Ce nebunie! Ce poezie s-ar mai scrie în preajma neamului meu de frunze colorate! Ce-aș vrea să zbor măcar o dată, să fiu măcar pentru o zi, frunză de toamnă!

 

 

 

 

 

 

 

Fotografia este de aici!

%d bloggers like this: